Rocky - cel mai iubit uriaș alb

În sfârșit am ajuns să scriu și despre povestea lui Rocky, un alt cățel pe modelul lui Ochișor.

Dacă am învățat ceva în toții anii ăștia de rescuer, e că ciobăneștii - fie ei și metiși - au un bagaj genetic special. Și aici mă refer la ciobăneștii de turme. Dacă Ochișor era un exemplar cu origini în Ciobănescul de Bucovina, de Rocky am aflat (mai târziu și întâmplător) că e un metis de Ciobănesc de Asia Centrală.  Doar că la vremea când l-am descoperit (din nou total întâmplător), nu se putea desluși nimic din frumusețea acestui câine remarcabil. Și din nou am avut convingerea, și cu acea ocazie, că Cineva-Nevăzut lucrează în așa fel ca omul potrivit să ajungă să dea peste un suflet în mare necaz. În cazul lui Rocky a fost să fie ca eu să am drum prin zona aceea, cu mâncare pentru niște căței ce-i țineam în curtea unor oameni. Rocky era al vecinilor acestora..., mai are oare rost să menționez și etnia lor? De obicei el stătea ascuns în spatele casei, dar ceva l-a îndemnat atunci să iasă în față, exact când treceam eu pe acolo. Vederea lui m-a șocat, dar nefiind primul caz de genul, nu m-am pierdut cu firea (deși clocoteam prin interior) și am acționat rapid, luând legătura cu proprietarii și cerându-le explicații despre el, de ce a ajuns în starea aceea. Normal că s-au adunat toți ca la circ și foarte nonșalanți m-au informat că pot să-l iau dacă vreau că oricum aveau de gând să-l omoare.

Le-am spus imediat că-l voi lua cu siguranță a doua zi, și-l voi duce imediat la clinica veterinară din Cluj, rugându-i ca ei să fie acasă și să mă ajute la prinderea și pusul în cușca de transport. M-au asigurat că așa vor face (ei na sic) și mi-am văzut în continuare de drum cu sufletul strâns și cu imaginea lui bântuindu-mi gândurile.

A doua zi nici urmă de adulți prin zonă, doar doi copii, de felul lor cam certati cu orice îndeletnicire legată de un trai civilizat. Nici nu vreau să mă gândesc cu ce se ocupă acei copii, ținând cont că la școală nu mergeau, dar aveau din plin "școala vieții" și am simțit că la cea mai mică scânteie erau pregătiți să-și arate "virtuozitatea" de a se transforma rapid în niște adevărați "combatanți". Mi-era clar că aveam de-a face cu niște copii care fuseseră mereu luați în vizor, certați sau bătuți, deci obișnuiți de mici că trebuie să fie agresivi dacă vor să supraviețuiască. Așa că i-am luat cu binișorul, i-am lăudat, încurajat etc, adică i-am dezarmat complet, iar ei - destul de neîncrezători totuși - au început să-și arate și trăsăturile omenești, zâmbind frumos și devenind chiar prietenoși. M-au ajutat să-i pun botnița lui Rocky, pentru că după cum ziceau ei ar avea tendințe de a mușca (oare de ce?), apoi l-am ridicat din locul (oribil) care era culcușul lui și l-am băgat în cușcă, apoi l-am cărat toți trei pană la mașină. Nu mai spun că eu aveam doar o cușcă mică, ca pentru căței de talie mică (maximum mică spre medie), dar săracul s-a îngrămădit el cuminte acolo, așteptând resemnat orice avea să i se întâmple după asta. Se vedea clar că suferea, iar orice dorință de viață dispăruse din ochii lui. Întocmai ca unui om depresiv, căci da și câinii pot suferi de depresie!

Ajunși la clinică am observat că pielea lui era atât de inflamată încât la cea mai mică atingere pușca sângele. Lăbuțele lui arătau jalnic.

Iar fața, botul erau rană vie.

Și ochii, acei ochi minunați, ascundeau atâta tristețe, Doamne, că pur și simplu simțeai cum te sfredeleau pe dinăuntru.

Așa a început lungul șir al testelor, tratamentelor, vizitelor, plimbărilor, costurilor care se tot adunau, apelurilor mele disperate pentru fonduri etc, la care s-a mai adăugat și agravarea bolii mamei ce m-a obligat să mă retrag din munca de la adăpost și să mă dedic îngrijirii ei și a familiei mele. Plus că retragerea mea a coincis apoi și cu retragerea voluntarilor care mă ajutaseră mult până atunci, dar mai ales le eram recunoscătoare că mergeau în vizită la Rocky, îl scoteau la plimbare, îl ajutau să socializeze, să cunoască un alt fel de viață. A fost o perioadă extrem de grea pentru mine (din nou), dar la Rocky nu am renunțat, chiar dacă, pe parcurs, sponsorii au renunțat motivând costurile prea mari (dar poate că nici nu mai credeau în vindecarea lui). Oricum starea lui Rocky se îmbunătățise simțitor față de când îl găsisem, dar pe partea fizică - a problemei de piele, avea tot mereu suișuri și coborâșuri. Când credeam că  îi merge bine, din nou apăreau mâncărimi și apoi răni. Pe partea psihică însă părea un câine complet nou! Chiar dacă la început dădea să muște, speriat fiind și având doar amintirile unui trecut plin de abuzuri, pe parcurs a început să-și părăsească ”cochilia” și să investească încredere în oamenii care-l îngrijeau. Și chiar să le ofere afecțiune. Chiar dacă eu nu eram tot timpul lângă el, când mergeam în vizită îmi recunoștea vocea de la poartă și începea să plângă. Când ajungeam la țarcul lui, își arăta bucuria și nerăbdarea să fie scos la plimbare.

Când îl luasem din mediul în care trăise era luna iulie a anului 2014. Foștii proprietari îmi spuseseră că Rocky ar avea cam 8-9 luni. Ei bine, pe atunci nu aveam să bănui că el va intra în istorie ca și câinele care a locuit cel mai lung timp la clinica veterinară, devenind mascotă dar și unul din cei mai iubiți și populari câini. Devenise un câine prietenos, avea deja prietenii săi patrupezi cu care ieșea la plimbare sau la joacă în curte, cu bărbații străini era destul de reticent și cu copiii, de unde am tras concluzia că specimene din aceste categorii îi produseseră traume în trecut. Se atașase enorm de personalul de la clinică, ceea ce îmi dădea emoții pentru când avea să vină vremea mutării lui.

 Am tot căutat soluții pentru relocarea lui, dar parcă nimic nu prindea să se concretizeze. Între timp, o altă veterinară, prietenă a medicului lui curant, a venit cu ideea de a încerca pastila deparazintantă Bravecto. Eu citisem multe lucruri negative despre acest produs, încât am stat tot cu inima strânsă. Chiar îi rugasem să îi facă teste de ficat înainte și după administrarea pastilei, ca să mă asigur că nu-i afectează probele hepatice, așa cum citisem în reclamațiile multor proprietari de câini cărora le și decedase animăluțul (majoritatea din State). Norocul lui Rocky a fost ca tocmai această pastilă să-l vindece definitiv de boala veche de piele și după trei administrări, pielea lui s-a curățat de tot, iar el a devenit un cățel vesel, a luat în greutate (mă rog, cam prea multișor) ajungând la aproape 60 de kg, iar blănița lui a devenit albă și pufoasă. 

În tot acest timp am avut alături de mine două persoane care m-au ajutat & încurajat: o bună prietenă din Anglia, Susan, care a strâns fonduri (prin mica ei organizație) pentru acoperirea costurilor (tratamente și cazare), costuri ce se ridicau la sume mult prea mari pentru salariile românilor. Și o tânără româncă ce muncea în Anglia, Andra, care îi cumpăra hrana specială antialergică și care a achitat și testele speciale de alergie. Susan avea să se transforme în îngerul păzitor a lui Rocky și de comun acord am decis să-l mutăm într-o altă locație, de data asta în București, acasă la un alt rescuer ce avea să-l evalueze înainte de plecare definitivă în UK, la casa lui Susan. Era deja luna mai a acestui an, 2017. 

Și așa cum mă așteptam, ruperea lui de locul în care cunoscuse pentru prima dată afecțiunea, în care reușise să se vindece și în care locuise timp de trei ani, a pus ceva probleme. Au trebuit trei persoane să-l putem urca în mașină, mașină împrumutată de la altă clinică veterinară (TAC). Odată urcat, se uita disperat după cei doi buni prieteni de care se atașaze enorm (îngrijitorul și groomer-lady), parcă știa că nu avea să-i mai vadă. Și normal că și aceștia au vărsat niște lăcrimuțe serioase după odorul lor, deși erau bucuroși să audă că în sfârșit am găsit o soluție pentru el. Îngrijitorul îmi tot spunea că dacă nu-mi place unde va  fi, să-l aduc neapărat înapoi. Dar eu speram să nu trebuiască să se întâmple asta pentru că era timpul ca Rocky să pășească într-o altă etapă, să se rupă de clinică, boli, tratamente etc.   

Hotărârea cea mai bună pe care am luat-o, împreună cu soțul meu, a fost ca eu să-l însoțesc pe tot parcursul drumului, să-i inspir încredere pentru a nu se simți abandonat. Nepotul meu a fost șoferul de ocazie, iar eu am stat în spate, ca să fiu mai aproape de Rocky, să-l pot urmări, să-i vorbesc, să-l mângâi etc. Iar el s-a comportat exemplar pe tot parcursul drumului! Doamne, ce câine cuminte și deștept! Alături de el, dar în cușca de transport de acasă, a călătorit și micuța Zoe, pentru care plecarea din casa noastră era cumva identică cu plecarea la școală. Se încheiase cu perioada copilăritului, de acum avea să învețe lucruri noi.  

Ajunși la noua locație, Rocky a privit totul foarte circumspect. Și-a dat seama că avea să stea acolo ceva vreme și nu părea deloc încântat. Îi privea pe cei ai casei destul de reticent, mai ales că erau bărbați necunoscuți. Se agăța de mine cu privirea, iar mie mi se rupea sufletul. Sunt sigură că același sentiment îl au și mamele când își lasă pentru prima dată copiii la grădiniță, iar aceștia plâng și se agață de fusta lor. Dar tu știi că e pentru binele lor, așa că te lupți cu sentimentele și încerci să-i încurajezi. Dragul de Rocky încerca el să accepte ceea ce îi spuneam, dar nu părea prea încrezător. Eu îi ceream iertare și îl asiguram că șederea lui acolo va fi pentru o perioadă scurtă, după care va pleca la un loc mai bun, cu spațiu mai mare, potrivit pentru dimensiunile lui. Când m-am îndepărtat de el a început să plângă, iar mie mi se rupea sufletul în 'nșpe mii de bucățele când îl auzeam și încercam să mă bucur că nu putea vorbi să-i aud tânguielile. Normal că foarte greu mi-am scos din minte plânsetul lui, noroc cu filmulețele pe care le trimitea domnul Dragoș, în grija căruia îl lăsasem.

Adevărul e că șederea lui la București, chiar dacă a fost pentru o perioadă scurtă (aprox. 3 săptămâni), i-a prins extrem de bine. A putut fi evaluat cum trebuie pentru a i se descoperi personalitatea, cu bune și rele (deși din cele din urmă pare să nu aibă): cum reacționează în grup cu mai mulți câini, chiar și cu masculi, cum se acomodează cu străinii, etc. A fost învățat să se plimbe frumos în lesă fără să mai tragă, să intre în casă, ceea ce refuzase la clinică, din cauză că asocia deja intrare în clădire cu tratamentele medicale și era sătul de acestea, dar cel mai important e că a fost învățat să intre fără teamă în cușca de transport, pregătire extrem de necesară pentru călătoria lungă ce urma să o facă spre Anglia, și care de obicei este extrem de stresantă pentru animale.

     Prima plimbare în lesă, pe stradă 

Joacă în jurul grupei piticilor, Rocky extrem de încântat, ca un pui

Socializare de grup

Prima intrare în casă

Acomodarea cu cușca

Sunt extrem de recunoscătoare pentru această perioadă de "boot-camp”, care l-a învățat într-un timp scurt multe lucruri, a scos la iveală personalitatea lui extrem de blândă și temperată, inteligența și afectivitatea sa. A fost cumva o reasigurare că aveam de a face cu un câine deosebit, că meritase absolut tot efortul depus în salvarea și reabilitarea lui și că cel ce avea să-l adopte se va bucura de o comoară pufoasă pe patru labe.

A venit apoi și ziua plecării spre Anglia, au fost trei zile lungi în care am stat ca pe ghimpi. Dar ca de obicei, uriașul nostru blând s-a comportat exemplar pe tot parcursul traseului și nu a fost deloc stresat de cușcă, transportatorii având doar cuvinte de laudă la adresa lui.

Odată ajuns în Anglia a fost preluat de prietenul lui Susan, din nou reticență din partea lui Rocky la vederea unui bărbat străin, a fost destul de speriat, dar cuminte. Ajuns acasă, în "apartamentul" special pregătit pentru el (un țarc superb din lemn, cu două încăperi și cu un fel de terasă la mijloc), s-a mai relaxat. Apoi, zilele următoare a făcut cunoștință cu noul cămin, mult mai spațios, curte largă, multă iarbă, verdeață, spațiu întins cât vezi cu ochii, și ... cu Susan. Doamne, dacă n-a plâns Susan de bucurie să-l vadă în sfârșit la ea, iar Rocky îi lingea lacrimile de pe față, apoi s-a tăvălit lângă el pe iarbă, nu-i venea să creadă cât e de mare și de blând.

Câinii simt foarte repede un loc bun și se acomodează imediat, instalându-se ca și cum ar fi locuit acolo de când lumea. Așa a făcut și Rocky al nostru la Susan. Acum, după 4 luni și jumătate de la instalare, deja latră la trecătorii pe care îi vede în zare (nu la poartă, cum e la noi), de răsună întreaga vale. Și-a făcut prieteni și printre căței, are o iubită mai pe măsura lui, tot româncă, iar mai nou i s-a alăturat și un princhidel jucăuș, pe nume Gogo, care însă se teme când vede venind spre el cu viteză ”bolovanul uriaș de blană” și începe să țipe, atenționându-l. Iar Rocky, extrem de atent și galant, se oprește brusc lăsându-i spațiu micuțului. Printre obiceiurile ciudate, îmi povestește Susan, e și pasiunea care a dezvoltat-o pentru aricii din zonă. Pare ciudat, dar îi place să-i prindă cu gura și nimeni nu știe cum reușește să o facă fără să se rănească de la țepii acestora, și nici pe ei. Pur și simplu îi plimbă cu el pe deal, apoi îi pune jos, frumos, fără să le facă altceva. Ăsta e Rocky, un uriaș blând și iubitor. 

Primul video cu Rocky în UK 

Joaca cu noii prieteni (și Goguță)

Aș putea încheia clasic cu ”încă un caz rezolvat” sau ”încă un câine fericit”. Dar mai degrabă îmi vine să spun ”nu-i așa că nu e atât de greu să faci un animăluț fericit?”. Lăsând la o parte toate eforturile depuse de toți oamenii care au contribuit la reabilitarea  fizică și psihică a lui Rocky, cel mai important ar fi ca românașii noștri să conștientizeze că trecând nepăsători pe lângă un suflet amărât și neglijat, le poate scăpa o adevărată comoară. La fel ca și Ochișor, abandonat la încheierea sezonului pășunatului, și la Rocky stăpânii săi au renunțat fără nici un regret. Doar că acel gest, pentru el a însemnat salvarea și șansa la o viață minunată.

 Și uite așa mulți căței-români ajung în țări străine și "învață" limba engleză, suedeză, germană sau olandeză, firesc și repede ca și cum s-ar fi născut acolo. Și o fac mult mai repede decât mulți oameni pentru că ei trăiesc zilnic sentimentul recunoștinței. Recunoștința de a afla o altfel de viață, într-o lume în care oamenii sunt educați de mici să respecte și să iubească animalele.

Rămas bun dragă Rockișor și sper să vină ziua când voi putea să te vizitez în locul care te face atât de fercit.