Celebrând 10 ani de rescuerit - mai mult sau mai puțin organizați

S-au împlinit 10 ani de când activez în protecția animalelor. Uneori îmi amintesc cu drag începutul, cât de plină de vise, speranțe și încredere eram că voi reuși tot ce mi-am propus. Atitudini firești în debutul oricărui nou proiect. Mai trecusem la viața mea prin alte câteva noi proiecte, toate dragi mie - în jurnalism, în facultate și apoi în prima organizație în care am învățat cât de creativă și de frumoasă e munca în mediul ong-ist - proiecte cărora mă dedicasem complet, așa că nu-mi era teamă să încep ceva nou, ceva la care îmi stătea inima de-o lungă bucată de vreme. Doar că socoteala de-acasă mai niciodată nu se potrivește cu cea din târg! În special când e vorba de lucrul cu oamenii, iar fiecare din acești oameni au, la rândul lor, propriile versiuni de punere în practică a ideilor de care țin cu dinții, că doar nu au auzit de brainstorming. 

Sumar

Abia descălecasem dintr-un mediu ong-ist fructuos, unde avusesem norocul să prind de la început întreaga organizare: primii pași, prima echipă, primele idei, primele acțiuni, primele reușite, plus crescendoul: o mai bună administrare, perfecționarea noastră ca și co-echipieri, proiecte din ce în ce mai ambițioase etc, ceea ce m-a făcut extrem de încrezătoare că voi găsi în proaspăta organizație acel ”teren” fertil pe care să-l ”însămânțez” cu tot ce am cules de dincolo. Așa se întâmplase și când activasem în presă, unde am participat - rând pe rând - la nașterea a trei publicații. Dar pleosc, m-am lovit de-o piedică neașteptat de mare: lipsa competențelor celor cu care porneam la drum în această nouă aventură. Inițiatoarea strângerii grupului fiind o doamnă pensionară lipsită de experiență organizațională, în schimb motivată din plin de dorința de a ajuta cât mai multe animale și cu cât mai multe forțe, selecția acestor forțe a lipsit cu desăvârșire. Ea a crezut că era suficient să aduci laolaltă oameni care iubesc animalele. Cu cât mai mulți, cu atât mai bine. Așa că ne-am trezit o adunătură de oameni din medii complet diferite, cu un background mult prea variat și din nou - fără cultură organizațională, drept pentru care încercările de a construi o echipă au fost sortite eșecului de la bun început. În timp s-a făcut o selecție, chiar auto-selecție, rămânând o mână de oameni. Colega inițiatoare, prietena ei - scenograf de renume, un cuplu de tineri inimoși și cu mine. Oameni de treabă, n-am ce zice, dar fiecare având altceva în minte. Singura care știa ce înseamnă să lucrezi la un proiect, pe etape, și tot tacâmul era scenografa, o doamnă extrem de talentată de care care am prins imediat drag. Doar că expertiza ei se lega de lumea teatrului. Și așa, ceea ce sperasem eu că va fi o nouă dulce experiență, s-a transformat într-o strădanie epuizantă de a convinge cumva acești oameni - iubitori de animale - că trebuie să lucrăm organizat, să facem planuri viabile, concomitent cu activitatea de teren.

 Pe parcurs am înțeles că atâta timp cât suntem toți niște simplii membri-voluntari cu sarcini alese în mod aleator, imposibil de motivat/remunerat/organizat, fiind vorba mai mult de un hobby, visul de a închega o echipă era unul foarte fragil, dacă nu chiar naiv. Iar strădaniile mele de a aduce în mijlocul acestui nou proiect parte din experiența mea au fost eronat înțelese, drept pentru care am fost etichetată ca ”plină de sine” și căpoasă. Doamne, când îmi amintesc câtă energie am consumat doar încercând să transmit cât e de important să construiești atent și profesionist, ca mai apoi să poți atrage ajutoare, atât materiale cât și umane. E al naibii de dăunător să fii perfecționist când nu ai o echipă cu năzuințe de perfecționare! Și mai era o diferență majoră: intenția mea era să construiesc un viitor loc de muncă, pe când ceilalți priveau totul ca o activitatea de timp liber strict legată de acțiuni de sterilizări sau de adăpost.

Și așa am ajuns la punctul în care am înțeles că nu erau șanse de-a împleti un covor mare pentru că fiecare prefera să lucreze la micul său covoraș, atât cât să se simtă el confortabil. Și urmând modelul, am încercat strategia de a începe și eu covorașul meu, pe care mai apoi să-l pot plasa undeva la mijloc pentru a uni (ca un nucleu) celelalte covorașe. Și toate împreună să formeze, în timp, acel mare covor! Cu bucata mea m-am orientat pe partea de promovare organizațională, colaborare cu alte organizații/instituții, atragerea de tineri voluntari, inițierea-planificarea-organizarea unor acțiuni/evenimente, promovare/adopții câini, dar și fuga la vet (în Cluj) pentru cazurile grave (împreună cu colega-scenograf, cu voluntarii străini sau cu soțul meu), fund-raising, site-web, administrare adăpost: cumpărare de hrană, întocmit înscrisuri oficiale, realizat și ținut evidența animalelor, a cheltuielilor (contabilitatea), etc. 

Poate cineva se va întreba de ce toate astea? Pentru că nu mai era altcineva care să le facă, pentru că știam că dacă vrem rezultate, dacă vrem să ne dezvoltăm organizația, fără așa ceva nu se putea. Iar cum viziunea mea este bazată pe detalii, m-am auto-educat să lucrez organizat. Și m-am înhămat cu multă răbdare, pentru că și acasă aveam o familie dependentă de ajutorul meu, iar pentru toate astea a trebuit să fac numeroase artificii ca să reușesc să-mpac și capra și varza. De multe ori însă timpul nu-mi ajungea, iar la task-urile ce necesitau munca pe calculator ajungeam doar noaptea, după ce acasă era în sfârșit pace și liniște. Însă după ce numărul animalelor din adăpost începuse să crească simțitor, toate aceste sarcini pe care mi le asumasem în mod deliberat deveniseră tot mai complexe, depășind capacitatea de muncă a unei singure persoane. Iar eu am recunoscut că nu mai fac față singură, aveam nevoie de o echipă. Încercam pe alocuri să rezolv din probleme cu ajutorul voluntarilor, dar tot nu era suficient. Mai ales pe fundraising, pe asigurarea hranei zilnice, plus achitarea facturilor uriașe de la vet... m-am recunoscut depășită de situație. Dar reproșurile nu au contenit să apară, fiecare având impresia că celălalt nu face suficient ori că munca/persoana sa nu este suficient apreciată. 

În timp, sub numeroase presiuni de ordin material, emoțional, fizic etc, unii s-au retras. Au apărut alții. Dar cei noi nu prea țineau la ”tăvăleală”. În schimb fiecare nou colaborator, voluntar, sponsor etc ne lua la rost de ce nu am făcut aia sau ailaltă, fără să știe că noi deja trecusem prin toate acele faze/încercări, dar în lipsa unei baze materiale solide sau a unei baze cât de cât stabile, cam toate construcțiile eșuează. Țin un timp, după care colapsează. Iar noi fusesem nevoite mereu să jonglăm cu soluții pe termen scurt, care să ne rezolve problemele curente, pentru că viitorul era mereu incert.

Și în final am rămas doar trei - ultima colegă atașându-ni-se de la o altă organizație la a cărei ființare participaserăm înaintea acesteia, dar din care ne-am retras pe rând din cauza inerției ce domnea acolo. Pe lângă noi trei mai aveam câteva ajutoare destinate exclusiv muncii fizice. Ajutoare cu care am avut mult de furcă pentru că erau total lipsite de norme elementare de igienă, conduită ..., educație zero.

Colac peste pupăză, la toate astea s-a adunat și conflictul (la început mocnit) cu vecinii terenului pe care era adăpostul, care în timp a degenerat ajungând la primărie și la proprietari. Și așa, lanțul influențelor s-a strâns tot mai tare în jurul nostru, luându-ne câte un pic din necesarul zilnic, până am ajuns la evacuare. Și asta înainte de a reuși să finalizăm construcția adăpostului, pe un teren pe care reușisem să-l achiziționăm cu ajutorul donațiilor a doar câțiva sponsori din Suedia, SUA și Canada. Însă banii au fost prea puțini pentru a duce la bun sfârșit un proiect atât de mare, așa că am fost constrânse să-l abandonăm. Nu mai puteam face față și noilor cheltuieli din locația în care ne mutasem, plus aprovizionarea cu cele necesare traiului animalelor (hrană și îngrijire medicală), de unde să mai fac rost și de alte fonduri pentru construcție? Era peste puterile mele!
Așa că am demontat toate materialele refolosibile și cu ele am construit (de data asta afară) mai multe țarcuri solide în curtea noii locații.

Mutarea și tot stresul acumulat au scos din noi ce era mai adânc păstrat. Ranchiuni vechi, diferențe de viziune, hotărâri luate pe negândit-prea-mult-la-viitor, toate au izbucnit mai ceva ca artificiile. Asta a dezlânat și mai tare echipa (care oricum numai așa ceva nu era). Dar cireașa de pe tort a fost când autoritățiile din locul în care ne mutasem au azmuțit ”dulăii de serviciu” pe noi, cei mai ”loiali” dintre ei ”mușcându-ne” din prima, adânc de tot, în bugetul amețit de atâtea cutremure

 (direct cu 6000 lei!). A fost cumplit de greu, mai ales că în joc erau peste 300 de vieți care depindeau de noi. Iar când mă uitam în ochii lor, mi se rupea sufletul. Mai ales pentru că, după ani de zile de respirat aer curat, de lungit sub soare, de bătătorit pământul cald sub lăbuțe, ”protejații” noștri ajunseseră dintr-o dată închiși într-un grajd dezafectat, suferind de lumină insuficientă, de aerisire deficitară, simțind betonul inert sub lăbuțe în niște spații mici și fiind agitați încontinuu de ”atacul”  a sute de decibeli concentrați între pereții reci. Atunci am simțit că dacă vor rămâne închiși acolo, se vor îmbolnăvi încet-dar sigur de depresie și mai apoi vor porni în lanț bolile fizice.
Dar nu am fost înțeleasă, din contră am fost luată în râs, iar eu am ajuns tot mai epuizată. După mai mult timp am auzit că și restul colegelor au ajuns la opinia mea, dar din mândrie nu mi s-a dat niciodată dreptate în față. Parcă nu era destul că aveam de luptat împotriva autorităților puse de-a curmezișul în fața noastră, dar lipsa unei armonii constructive între noi devenea tot mai apăsătoare. Începusem să mă rog tot mai des Universului, să ne trimită  un înger păzitor sub forma unei organizații care să ne adopte. La propriu. Altă salvare nu mai vedeam în situația dată.

Iar sub presiunea aceea intensă și constantă, burn-out-ul și-a făcut simțită prezența tot mai puternic în organismul meu. Și când starea de sănătate a mamei s-a înrăutățit, iar prezența mea alături de ea devenea un ”must have”, am fost nevoită să pun punct activității de la adăpost. 

Mi-a părut rău? Normal că da! Parte din sufletul meu rămăsese acolo. Aveam, ca fiecare dintre noi, preferații mei, ”copiii” mei de suflet. Iar lipsa lor de lângă mine mă durea tare mult. 

Ce e interesant e că rugile mele au fost ascultate Acolo-Sus. După plecarea mea a apărut un grup de doamne din Anglia care a început să se dedice ajutorării adăpostului nostru, iar după doi ani au înființat un ONG britanic, la ele acasă, prin care acțiunile lor să aibă formă legală. Și de atunci fac o muncă frumoasă și eficientă. Iar sarcinile ce mi le asumasem eu în trecut, acum sunt făcute de o echipă. Așa cum e și normal. Că au și ele parte de discuții, controverse, renunțări etc - pare deja firesc. Se vede că unde lucrează mai multe femei laolaltă, nu se poate fără conflicte. De cele mai multe ori născute din orgolii. Important e însă să existe o constantă pentru ca animalele să se simtă în siguranță și să nu sufere! Încă e greu, foarte greu chiar, pentru că mereu apar cazuri noi și pentru că ajutoarele locale sunt foarte puține. Iar de multe ori ai nevoie de o mână de ajutor aproape de tine. Adăpostul a ajuns supra-aglomerat, dar totuși se întrevede o luminiță la capătul tunelului prin faptul că se lucrează la o nouă construcție pentru un adăpost cu condiții la care visasem toate de ani de zile. Existența unei echipe care activează din Anglia pentru toate cele de trebuință aici, își spune cuvântul! Plus numărul adopțiilor, incomparabil mai mare!
De unde și concluzia: ca să poți lucra la un proiect de genul acesta, ai nevoie de o echipă funcțională, în care fiecare să-și cunoască bine responsabilitățile și să conlucreze având același scop. Nu doar pe hârtie! Și de multă creativitate în a gândi noi modalități de a atrage sponsori, suporteri, voluntari, adoptatori, etc. Fără așa ceva, un adăpost nu poate funcționa în timp. Va claca automat prin clacarea celui care încearcă să-l ducă-n spate de unul singur!

Multă lume mă întreabă dacă aș mai vrea să mă întorc la adăpost. În condițiile astea, nu!

 N-am încetat însă să visez la un spațiu curat, organizat, gândit profesionist. Și o echipă adevărată! Cine știe, poate într-o bună zi!

Hopurile le produc oamenii

Dacă e să amintesc de probleme, să le disec proveniența și cursul, de fiecare dată toate converg în același punct: calitatea oamenilor. În fiecare loc de muncă prin care am trecut mi-a plăcut enorm să lucrez în echipă și am suferit când aceasta se deteriora prin apariția vreunui element impur. Din păcate peste tot am întâlnit aceeași luptă între orgolii, mai mari sau mai mici, mai rafinate sau mai brute, că doar oameni suntem. Și eu țineam la ideile mele, dar mai întotdeauna alegeam să fac pe mediatorul într-un conflict sau să încerc să calmez spiritele încinse înainte de apariția unui conflict. Prefeream să cedez eu, doar să fie pace și liniște. Până la o adică! Mai târziu am aflat că zodia din care fac parte, conform chinezilor, formează ceea ce se numește ”Triunghiul Diplomaților”.

Mai jos am sintetizat dificultățile cu care s-a confruntat organizația noastră, de-a lungul anilor, dificultăți care s-au aplanat sau nu în timp:

1. Lipsa unui spațiu - proprietatea noastră (forțate de situație, am reușit să cumpărăm alt teren, dar nu am reușit să finalizăm construcția unui nou adăpost).

2. Lipsa unui autovehicul cu care să transportăm animalele la veterinar .

3. Lipsa unor veterinari pricepuți și maleabili/a unei clinici care să interneze cazurile grave în orașul nostru (pe parcurs acest punct s-a mai redresat).

4. Lipsa unor angajați de nădejde (a unei echipe), a oamenilor tăi. Portarii de la vechea locație obișnuiau să ne fure hrana greu obținută, ca să-și facă bani de băutură sau țigări.

5. Lipsa unor voluntari statornici, cu potențial de membri, care să vină constant la adăpost, nu doar ca la picnic (și mai mult vara).

6. Lipsa unei rețele de fosteri locali. 

7. Lipsa unor sponsori  de cale-lungă, care să fie alături de tine pe parcursul a mai mulți ani, nu doar când și cum. 

8. Lipsa unei colaborări deschise și fructuoase cu administrația locală. 

9. Lipsa cunoștiințelor de etică organizațională în rândul membrilor care prevede că odată ce un sponsor important (din străinătate) îți donează o anumită sumă de bani pentru o treabă specifică, tu nu poți să o folosești în altă direcție. Aici am avut mai multe ciocniri cu colegele care cereau să intrăm în fondurile primite pentru construcția noului adăpost ca să cumpărăm hrană, încercând să mă convingă cu ”lasă că vin alții”. Dar eu știam cât de greu am obținut acele fonduri, așa că nu am fost de acord. Și, din păcate, într-adevăr nu au mai venit alte fonduri, drept pentru care nu am reușit să finalizăm construcția. 

10. Folosirea șantajului emoțional pe timp de criză, gen: "care a adus mai mulți câini, să-i ducă acasă!". Lucru care ajungea să i se impută și unui simplu voluntar sau a unui susținător, nu doar membrilor.

11. Ignorarea voită a diferenței dintre un membru-voluntar și un simplu voluntar, apelându-se la mijloace de constrângere gen: ”dacă eu pot, și tu poți!”, fără să se ia în considerare că un voluntar face o activitate de plăcere și în timpul liber, din propria dorință! Motiv pentru care mulți (din cei și așa puțini) au ales să nu mai vină, iar pierderea a fost a noastră. Însă nu a fost recunoscută oficial niciodată.

12. Lipsa interesului membrilor de a pune ordine în lucruri de genul: inventarierea câinilor, păstrarea unei evidențe clare a ”intrărilor” și ”ieșirilor”, acțiuni de sterilizări, vaccinări etc. Oricât am încercat să fac singură aceste lucruri, nu am reușit în lipsa informațiilor despre istoricul fiecărui câine. Iar în final mi-a luat câteva luni bune să pun la punct un astfel de registru, plus numerotarea țarcurilor și să mă asigur că fiecare câine avea propriul carnet de sănătate la zi. Dar, pe parcurs, câinii au fost tot mutați dintr-un țarc în altul, iar eu nu am mai reușit să țin updatarea în pas cu permutările.

13. Jocul de-a pisica și șoarecele între factorii de putere (control) și noi, adică reprezentanți ai Administrației Publice sau/și DSV (ai crede că și după ani de zile cineva ”nu te-a uitat” = încă-ți poartă sâmbetele și mai mult de atât, abia așteaptă să ajungă cu câteva trepte mai autoritar ca să te poată faulta mai bine?)

14. Lipsa unei educații la nivel general/public în direcția susținerii protecției/respectului față de animale, de unde nenumăratele probleme gen noi cazuri de animale maltratate și abandonuri, în lipsa unei reacții de empatie a concetățenilor și a unei legislații clare și severe. Îmi aduc aminte că dădeam spre adopție 2 câini, iar imediat după asta ne trezeam cu 5 noi veniți. Adică o balanță care nici la ora asta nu poate fi păstrată în echilibru. 

15. Decalajul (economico-cultural-educațional) între bunăstarea animalelor într-o țară ca România și bunăstarea animalelor din lumea civilizată, făcea ca la fiecare vizită a cetățenilor străini în adăpostul nostru să auzim remarci legate de condițiile precare. Dar când le menționam costurile cerute de constructori pentru îmbunătățirea lor, majoritatea dispăreau în ceață. Mă deranja că nu reușeau să treacă peste acest aspect și să se uite în ochii cățeilor noștri, unde ar fi putut citi totuși fericirea. Spre deosebire de privirile triste și înfricoșate ale câinilor din adăposturile publice! 

16. Calitatea oamenilor (Aici intră toate categoriile mai sus amintite). 

        Ar fi multe de spus la acest punct. S-a creat un mit cum că persoanele care iubesc animalele sunt automat oameni buni. Bull shit! Sunt atât de mulți care se ascund în spatele așa-zisei afecțiuni pentru animale. Mai e și o categorie care afirmă (mult prea ușor) că iubesc animalele, dar nu și pe proprii semeni, fără să se gândească la consecințele acestui raționament! 

     Cu siguranță una dintre cele mai dificile sarcini e să jonglezi cu oameni de facturi atât de diferite. Dar ai nevoie de ajutorul lor, ai nevoie de serviciile lor, ai nevoie să te păsuiască cu datoriile, să-ți facă o reducere sau să-ți ofere o mână de ajutor când ți-ai epuizat resursele. Iar pentru asta trebuie să fii foarte tolerant. Și corolar, aș putea ține o polologhie întreagă despre respect. Atât respectul pe care-l oferi tu acelor persoane, dar și cel pe care ți-l oferă ei ție. Și tocmai pentru că suntem atât de puțini în acest domeniu, nu îți permiți să lucrezi doar cu simpatii. Iar ca să mai reduci din lipsuri, ești nevoit să primești în ”casa ta” și pe cei mai puțini conștienți de propriile deficiențe. Ar fi nemaipomenit să găsești oameni ale căror deficiențe să nu atârne totuși ca un bolovan de glezna ta. Am lucrat cu persoane care, deși aveau anumite probleme serioase de gestionare a propriei vanități, aveau idei faine și erau foarte creativi. Am făcut câteva lucruri drăguțe împreună. Și am încercat să-i motivez, lăudându-le munca. Dar am reușit să construim ceva (chiar dacă pentru un timp scurt) pentru că acei oameni erau talentați. Din păcate asta nu a fost suficient ca să oprească eruperea unor conflicte între terți, ce au dus la separare.

     Sunt total împotriva sloganului conform căruia ”nimeni nu e de neînlocuit”! Mi se pare oglinda unei gândiri din care lipsește total respectul față de om. Am fost și voi fi mereu adepta motto-ului: ”omul sfințeste locul”! Consider că fără să prețuiești omul și munca acestuia (lucuri mărunte sau mari) care te ajută să mai faci un pas spre împlinirea visului tău, nu vei reuși șă construiești ceva care să și dăinuie! Deunăzi m-am întâlnit cu fostul meu șef, care s-a plâns că așa o echipă nu a mai avut de la plecarea noastră și, în lipsa ei, nu mai poate (re)face proiectele frumoase ce le-am construit împreună. Într-adevăr e foarte greu să construiești o echipă, dar mai greu e să o păstrezi. Ce păcat e că unii ajung să prețuiască un om doar după ce-l pierd! Nu degeaba se spune: dă-i unui om un post de conducere, dacă vrei să vezi ce fel de om e! 

Chiar și în activitatea de protecție/îngrijire a animalele, nu e de ajuns să pui accent doar pe acestea și pe bunăstarea lor! Fără a conștientiza importanța oamenilor de lângă tine, a-i stimula și respecta, nici animalelor nu le va merge bine! Să crezi că singur te descurci mult mai bine decât cu o echipă, e din nou fals! Să nu înveți din propriile greșeli, iar atunci când acestea se repetă - să găsești mereu un țap ispășitor, înseamnă că te încăpățânezi să crezi cu tu ești cel mai cel, singurul și cel mai important, căruia toate merită să-i fie trecute cu vederea. Greșit! Ia vezi tabelul de mai sus!

Și doamne, câți oameni cu dorința de a conduce am întâlnit în activitatea asta! Tineri și mai puțini tineri! Obsedați de control, preocupați de a fi centrul atenției, încercând de a atrage în jurul lor cât mai mulți fani, dar folosindu-se de tertipuri murdare și lovind mișelește pe la spate. Veterinari care se ”lucrează” între ei pentru a prospera unul în defavoarea celuilalt, colegi sau foști colegi care lansează adevărate campanii de denigrare între ei ..., și pentru ce??? Pentru a-și face loc pe o simbolică treaptă I în ochii celorlalți? Pentru a primii laude (fie ele și nemeritate) care să-i mângâie orgoliul? De unde dorința asta de a fi un star-salvator în loc să cedezi rolurile principale animăluțelor pe care le îngrijești? De când activitatea de rescuer a devenit un ”best female/male character”?

Știu că multe organizații se confruntă cu probleme din cele amintite aici. Nu știu nici una însă căreia să-i meargă toate ca pe roate. În primul rând pentru că nu sunt bani suficienți în acest domeniu ca să acopere toate nevoile, în al doilea rând pentru că oamenii care activează aici sunt de atâtea feluri. Iar pojghița pe care patinezi foarte sigur pe succesul tău e în realitate foarte subțire. Iar ce am văzut 

în acest domeniu, nu cred că am mai văzut în alte părți, pentru că afecțiunea pentru animale poate fi foarte ușor dusă la extrem. Azi lumina reflectoarelor îți poate aduce mărire (sponsori, susținători, voluntari, adoptatori), iar mâine - aceleași reflectoare se pot întoarce să lumineze o parte mai puțin favorabilă, iar o singură scăpare va fi de ajuns ca să inflameze scânteia fanatismului. Și atunci totul se poate prăbuși într-o clipă, fără ca așa-zișilor iubitori de animale să le mai pese ce se întâmplă cu sufletele din ograda ta. În schimb extremiștii protecției animelelor nu-și vor găși liniștea până ce nu vor vedea capete căzând. Atât de crudă este această lume a animaliștilor!

Totuși eu am speranțe că tânăra generație, creativă, empatică și mult mai ”păsătoare” față de mediu și ale lui viețuitoare, va reuși mai mult decât am reușit noi să facem. Tot mai mult și mai bine, pentru o bunăstare cu adevărat bună a animalelor din țara noastră!