Un nou rămas-bun; Lucy 💗

Postările despre despărțiri sunt cele mai greu de scris. Dar scrierea unor astfel de episoade e asemenea unei sesiuni de terapie. Grea, dar necesară. E menită pentru alinarea sufletului.

În ultimii ani ne-au tot părăsit oameni și câini. Iar în urma lor a rămas un mare gol.
Îmi spunea cineva că atunci când ai mai mulți căței, plecarea unuia dintre ei nu se simte atât de puternic ca atunci când e doar unul singurul. Fals! Pentru că fiecare este unic în felul lui, iar legăturile create sunt diferite în fiecare caz. Nu poate fi vorba despre un șablon în materie de sentimente. La fel ca și ființele, și sentimentele sunt unice. 

În urmă cu doi ani l-am pierdut pe Freddy. Plecarea lui bruscă a lăsat o mare durere în suflet și încă e acolo, doar că după sosirea lui Bobo s-a mai estompat.
În urmă cu câteva săptămâni ne-a părăsit Lucy, mama lui Freddy. Împlinise 18 ani în august. A trăit mult, a trăit frumos, iar noi - începând cu ea - am învățat tot despre ce înseamnă să ai un animal de companie. Nu spun vorbe mari când afirm că ea mi-a împlinit visul copilăriei, acela de a avea un cățel. Și a făcut totul perfect!


 Ne-a educat pe toți cei ai casei.
Cu răbdare și multă, multă afecțiune.
 Și a unit familiile în jurul ei.


A deschis calea altor sute de căței, salvați de noi. Și i-a primit pe toți cu tandrețe. Pe cei mici i-a învățat regulile casei, pe cei adulți i-a acceptat și le-a cedat (de fiecare dată) locul ei preferat, din patul nostru. Cumva acela a fost întotdeauna cel mai râvnit 😊.

Lucy a fost un cățel extrem de sociabil, atât cu oameni cât și cu alte animale. Din acest motiv, când întâlnea un animăluț pe stradă, se ducea țintă la el, căutând să se joace. 


Odată a și pățit-o. Cu o pisică. 
Felina s-a cam speriat de entuziasmul ei și a cam "periat-o"de-a lungul șirei spinării; iar după acest incident, de fiecare dată când vedea pisici, Lucy se bloca și începea să tremure. Uneori chiar să urle. Cu toate astea, când o pisică s-a autoinvitat în casa noastră, după ce s-a lămurit că nu va avea să resimtă ”periajul ghearelor” și din partea ei, s-a liniștit și au devenit cele mai bune prietene, născând ambele, aproximativ în același timp, puiuții lor. Iar aceștia au supt când de la una, când de la cealaltă 😄

Lucy a fost un cățel extrem de comod pentru noi. Începutul ca pui a fost cu peripeții, ca orice început, mai ales pentru cineva care nu a avut niciodată câine. Ea și-a cerut de la bun început locul în pat și a rămas ani buni acolo, până când l-a cedat noilor veniți, iar ea - bătrânică fiind deja, s-a retras în camera bunicii, pe un fotoliu unde se simțea mai ferită de entuziasmul puilor. Iar împreună cu bunica soțului formau un cuplu empatic de batrânele: ”noi două Lusi, babetele casei, vai de bătrânețile noastre” 😉
În ultimii ani, tot din același motiv - banuiesc, nu se mai plimba nici prin curte, cum îi era obiceiul. Dacă verile îi plăcea să se lungească pe beton sau pe iarbă, la soare, de câțiva ani încoace cobora doar cât să-și facă treburile, apoi revenea imediat în casă. Iar spre final, o duceam și o aduceam în brațe, pentru că nu vedea bine, se speria de orice, ceea ce o făcea să se dezechilibreze și să cadă.
Singură și-a desemnat locurile ei și ne-a dresat foarte bine ca să i le respectăm după program: seara - în fotoliu din camera bunicii, iar peste zi - pe scaunul din bucătărie, de unde putea observa totul, mai ales putea adulmeca mirosurile mâncărurilor gătite de mine. Și să cerșească!
Teckelașii noștri au fost cei mai cei cerșetori dintre toți. Și  niște încăpățânați redutabili!
Miorlăiala lui Lucy după mâncare dicta ora mesei. Deși le-am făcut un program fix, pe care mă străduiesc să-l respect (dimineața în jurul orei 9, iar seara undeva pe la 19), în ultimii ani băbuța noastră a devansat ora cinei cu o oră. Uneori aveam impresia că uita că nu demult mâncase, pentru că începea ”serenada”. Și o făcea cu o consecvență ce-i făcea concurență și ”picăturii chinezești”.
 Instalată în scaunul ei de ”supervizor”, nu înceta până nu cedam insistențelor ei. Degeaba încearcam eu să mă păstrez tare pe poziție, până la urmă mă recunoșteam învinsă și-i făceam pe plac. Că doar ea era bătrânica familiei, aproape surdă și oarbă, așa că oarecum era de înțeles să fie și cea răsfățată.

A fost o mămică devotată, deși nașterea a speriat-o la culme, episod pe care l-am descris pe larg aici. Dar și-a făcut datoria până la final, iar Freddy i-a rămas alături, credincios, iubitor și foarte mămos.

Despărțirea de ea a fost grea, dar nu atât de sfâșietoare ca în cazul lui Freddy. Poate că deja eram oarecum conștientă de situație și nu m-a luat chiar prin surprindere, cum a fost cu puiul ei. Și din acest motiv am reușit să mă țin tare până la final. Cumva intuisem că aveam să ajung la decizia finală încă în urmă cu o săptămână, când avusese o primă criză epileptică. Oarecum semănase cu cea făcută de Freddy, doar că sub o formă mai ușoară.
După prima criză, ce avusese loc noaptea, păruse că-și revenise chiar bine, încât începusem chiar să mă îndoiesc că se întâmplase ceva. Însă la o săptămână după asta, într-o dimineață de sâmbată, după ce o dusesem în curte să-și facă treburile post-micul-dejun, la revenire am așezat-o în fotoliu, în bucătărie, iar eu m-am dus la baie.
 După acel prim episod ciudat, când căzuse noaptea din fotoliu, după care a scos un urlet de i-a trezit pe toți, am început să-i mut zilnic fotoliul din cameră - în bucătărie, ca nu cumva să cadă de pe scaun. Plus că în fotoliu stătea mult mai comod. Și pentru că devenise și incontinentă, deja îi puneam dedesupt și un cearceaf absorbant.
 
Însă nici nu apucasem bine să merg spre toaletă, când am auzit din nou urletul din acea noapte. În câteva secunde am fost lângă ea și am observat că zăcea într-o poziție anormală, corpul fiind întins la maximum, ca un elastic, iar capul îi atarna în jos, pe lângă fotoliu. Iar ea nu mai avea nici un control și putea oricând să alunece, așa cum pățise de fapt și prima dată. Atunci am înțeles, am avut cumva confirmarea că într-adevăr fusese vorba de o criză epileptică. Era conștientă, dar își pierduse orice control asupra corpului. Am luat-o repede în brațe, după care s-a liniștit. Am plimbat-o așa, câteva secunde, mângâind-o pe spate, apoi am așezat-o ușor înapoi, în fotoliu, continuând să o mângâi. Dar după câteva clipe am observat că își ridică capul, din nou într-o mișcare necontrolată, și corpul începea iarăși să se elongheze. O altă criză! Dar fiind deja lângă ea și mângâind-o, de data asta nu s-a mai speriat atât de tare, nu a mai urlat, doar mă privea cumva cerând ajutor.

În mintea mea, gândul că se apropie finalul prindea un tot mai pronunțat contur. La cateva minute după a doua criză a urmat și a treia. Și deja nu se mai putea mișca. Iar atunci - privindu-i ochișorii obosiți - am înțeles că trebuia să o ajut, să-i curm suferința. Am sunat veterinarul, tot pe cel care îl eutanasiase și pe Freddy, doar că de data nu lucra în weekend, așa că a trimis-o pe tânăra absolventă ce lucrează la el, iar eu chiar m-am bucurat pentru că ea e mai finuță și empatică. Până la venirea acesteia, nu m-am mai mișcat de lângă Lucy. Am mângâiat-o continuu și i-am spus că totul va fi bine, că nu va mai suferi, iar ea a început să-mi lingă mâna. Am înțeles că îmi mulțumea.
Era obosită. Era pregătită să plece.
Și a plecat în tăcere, lăsând în urma ei o liniște adâncă în casa noastră.
Rămas bun scumpa noastră Lucy! Nu te vom uita niciodată 💖🙏



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Glandele perianale și complicațiile de la posteriorul câinelui

În atenţia posesorilor de patrupede - Tusea de Canisă

Itinerariul salvării unui animăluț (câine sau pisică)

Începutul - Lucy & comp.