In memoriam

Am simțit un impuls să scriu această postare dintr-o rană sufletească, readusă la suprafață de dispariția tragică a Cristinei Țopescu. Am urmărit emisiunile dedicate frumuseții omului care a fost, realizate de către colegii ei de la Canal 33. Superbe emisiuni. Apoi am citit postările unor doamne din lista mea de Facebook, active în munca de protecție a animalelor. Dureroase cuvinte. Și am înțeles ce simțeam și eu. Fiecare dintre cele două categorii s-au identificat oarecum cu drama Cristinei. Unii au simțit remușcări că nu au știut ce păstrase ea în suflet, iar de cealaltă parte era un strigăt aproape disperat al femeilor însingurate de drama prin care trec. 
Chiar dacă și eu am fost jurnalist, și pot să înțeleg frustrările unui om onest din contactul cu o presă tot mai murdară, primul meu impuls a fost să o asociez pe Cristina Țopescu cu activistul pentru protecția animalelor. Și din acea imagine de ansamblu am putut să o înțeleg mult mai bine, să-i percep drama și însingurarea. În urmă cu doi scriam această postare dintr-o durere personală. Acum, aflând despre sfârșitul Cristinei, mi-a revenit în minte pentru că i se potrivește atât de bine. Încă se mai potrivește perfect profilului salvatorului de cursă lungă și însingurat! Iar asta e trist pentru că nu simt să se fi schimbat ceva. Nu simt că învățăm ceva din poveștile acestea triste, doar ne sperie, ne produc remușcări de scurtă durată, apoi cădem din nou în uitare. În uitare față de acele persoane, sau în uitarea celor din jur vizavi de propria noastră persoană. 
De ce un subiect cum e cel al salvării animalelor, care ar putea fi atât de frumos, a devenit atât de neprietenos/alungător pentru cei din jurul nostru? De ce trebuie să ajungem să îl închidem în sufletul nostru, ca un secret păstrat doar pentru noi, în loc să-l putem expune public, în discuțiile cu prietenii/cunoscuții noștri? Chiar dacă am învățat și am devenit conștienți că orice emoție/durere nespusă va ajunge, într-un fel sau altul, să ne facă mai mult rău, ne închidem tot mai mult. De ce există prieteni dacă nu poți să li te confesezi? De ce dragostea și devotamentul pentru animale sunt atât de greu de digerat? De ce este mai ușor să puneți imediat o etichetă, în loc să le faceți loc în viața voastră și acestor ființe? Că ne numiți „nebune” sau cu ”păsăricile lor”,  tot aceeași rezonanță o au pentru noi. De criticism!
E o contradicție atât de mare între trendul uriaș de dezvoltare personală, din zilele noastre, și gradul de toleranță care o apucă serios pe panta descendentă, spre zero. Societatea a creat subiecte nesimpatizate: homosexualitatea, protecția animalelor, religia etc, iar când ajung să fie discutate, nasc conflicte. Mari de tot! Iar iubitorii de animale prinși în acest conflict, erodați deja emoțional de cazurile în rezolvarea cărora sunt implicați, ori răbufnesc - de unde sunt catalogați ca și „nebuni”, ori preferă să se retragă, să se izoleze și să încerce să se descurce siguri. Doar că singurătatea nu aduce nimic bun. E tot o pantă descendentă. Și foarte înșelătoare. Mai ales după o anumită vârstă, când resursele interne se reduc și simți nevoia să ți le cruți, ai impresia că te simți mult mai bine singur. Orice om are nevoie să se retragă el cu sine însuși, însă doar cât să-și reîncarce bateriile. Iar aici intervine „șiretlicul”, „parșivenia”. Tu crezi că te simți bine, dar nu realizezi că timpul petrecut în izolare crește tot mai mult, până ce ajungi să pierzi conexiunea socială. Și chiar dacă, prin natura muncii tale, ai colegi, cunoscuți, în viața personală ești de fapt singur. Și e trist. E trist să-ți dai seama că, în ziua de azi, tot mai mulți ajungem să ne izolăm tocmai pentru că nu mai avem timp/resurse sau pur și simplu nu mai știm cum să întreținem & hrănim relațiile, conexiunile. Și nu e vorba doar de persoanele după o anumită vârstă, ci și la cei mai tineri, care preferă liniștea din cadrul propriei familii, tăind încet dar sigur legăturile externe. Situație explicată prin dorința de odihnă, de recreere. 
Pe vremea părinților noștri, lumea abia aștepta să se adune la diferite evenimente. Erau zile de naștere sau sărbători în care se adunau toate rudele în jurul mesei festive și petreceau. Și o petrecere de genul acesta pentru ei însemna încărcarea bateriilor. Pentru că, trăind într-o „cutie închisă”, încercau să-și găsească hrană pentru suflet și minte. Odată ce „cutia” și-a deschis granițele, omul a început să caute alte „surse de hrană”, fără să-și dea seama că a devenit un însingurat, oricât de mult ar circula. Pentru că sufletul, dar și corpul și mintea, au nevoie de contactul uman, de discuții mai puțin prelucrate artificial. Sinceritatea sentimentelor, emoțiilor, fie ele chiar mai greu de digerat, înseamnă viața adevărată! Am devenit tot mai sensibili la observații (sau la „oglinzi”), iar unele (care poate ne vor binele) le confundăm imediat cu critica. Pentru că deja granița dintre acestea a fost de prea multe ori încălcată și nu mai știm să le deosebim. Mai ales atunci când stocăm prea multe emoții neprelucrate în suflet, alterate de timp, din cauza înstrăinării. 
Tot mai multă lume afirmă că ”nu mai am încredere în oameni, doar în animale”, că ”animalele sunt prietenii mei cei mai buni”, etc. Iar asta e atât de eronat! Pentru că fără ajutorul uman, ajungi să sfârșești și tu, dar și animăluțele din jurul tău, singuri. Pur și simplu ajungi să pleci într-un mod trist, sfâșietor, chiar dacă tu ai ales asta pentru că ai obosit, pentru că te simți abandonat și neînțeles. 

Deschideți-vă sufletul și casele prietenilor voștri, căutați-i și întrebați-i cu ce puteți să-i ajutați! Pe ei sau pe protejații lor blănoși. Pentru că, poate pentru ei, un ajutor dat animăluțelor lor este mai important decât orice altceva. Nu-i împingeți într-un colț întunecat al existenței voastre, ci deschideți-vă larg brațele ca ei să poată fi îmbrățișați!

Comments

Popular posts from this blog

Glandele perianale și complicațiile de la posteriorul câinelui

În atenţia posesorilor de patrupede - Tusea de Canisă

Începutul - Lucy & comp.