„How much is that doggy in the window”?
Undeva prin anul 1975, copil fiind, tata era mare pasionat de muzică. Iar eu prindeam din zbor tot ce el asculta. De departe, un oldie vechi, mi-a captat atenția, fără însă să-i cunosc versurile, doar refrenul:
"How much is that doggie in the window? / The one with the waggly tail / How much is that doggie in the window? / I do hope that doggie's for sale".
Din acel moment, imaginația mea a început să lucreze. Vedeam deja un cățeluș mititel, singur și amărât, stând într-o vitrină, la vânzare. Deși, pe vremea aceea, la noi nu existau pet-shop-uri de unde să poți cumpăra animale de companie, imaginația mea de copil a trecut barierele timpului și a văzut ceva ce avea să existe doar în viitorul de adult. Cert e că linia melodică, dar și versurile au avut un impact foarte puternic asupra copilului de pe vremea aceea, impact care a rămas stocat undeva în subconștientul meu.
În urmă cu două săptămâni, am trecut printr-un eveniment extrem de trist cu unul din cățeii găștii noastre patrupede. Din nou și fix în aceeași perioadă cu un alt episod de anul trecut. După ce ne-am luat adio de la el, melodia respectivă mi-a apărut din senin pe un play-list ce-l ascultam noaptea, în timp ce dormeam, de pe Spotify. M-am trezit brusc lovită de-o melancolie grea. Parcă tot ce adunasem în sufletul de copil, când auzeam această melodie, combinat cu pierderea lui Buliță, au năvălit și m-au dat serios peste cap. Și cred că, de-acum înainte, de fiecare dată când va fi să mai aud întâmplător această piesă veche, îmi voi aminti de plecarea lui Buliță.
(Despre trecerea lui prin viața noastră am mai consemnat aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici).
Postarea aceasta este despre finalul lui. Chiar dacă sunt cel mai greu de scris, importanța lor în sufletul nostru merită menționată, la fel ca și durerea ce ne-o lasă despărțirea de ei.
Nu știm ce vârstă avea Buliță, noi am aproximat undeva la 13 ani. Oricum semnele îmbătrânirii au apărut de ceva timp încoace prin albirea firelor de păr de pe bot, dar și printr-o rigiditate a membrelor, care la consultul de specialitate s-a dovedit a proveni de la o afecțiune a coloanei vertebrale. Am evitat să-i dau anti-inflamatoare nesteroidiene pentru că știam cât sunt de dăunătoare. Când vedeam că se mișca greu, îi dădeam un sirop ce ni-l recomandase veterinara pentru câinii seniori. Doar că după vreo 2-3 zile începea să aibă diaree, așa că nu mai continuam. Deși Buliță a fost mereu un câine puternic și rezistent, bătrânețea a făcut din el un câine destul de pasiv, care dormita mai tot timpul, însă încă alert la momentele când găteam. Parcă și acum îl aud cum se ridica din pătuțul lui, din colțul camerei, si venea în pași grăbiți la bucătărie.
În urmă cu două dumineci am observat că încerca să vomeze. Asta a fost imediat după mâncare. Ce mi-a atras însă atenția a fost că vomase doar acid, în ideea în care stomacul îi era plin. Iar când m-am uitat mai atentă, am observat că abdomenul lui era umflat. Ceea ce m-a speriat și m-a dus imediat cu gândul la un alt episod asemănător, cu teckelașul nostru, pe care l-am redat aici . Așa că am fugit imediat la Biovet-Făget, clinica unde mergem de obicei. Iar radigrafia a evidențiat temerea mea, era o problemă gravă: dilatația abdominală. Nu apucase să facă încă torsiune gastrică, pentru că ne mișcasem repede. Dar oricum trebuia acționat imediat. Veterinarul de serviciu ne-a spus că nu avea rost să așteptăm acolo, pentru că după operație îl vor interna, să-l păstreze sub observație. M-a sunat, în schimb, în timpul intervenției să mă anunțe că splina nu arăta deloc bine și că trebuia scoasă. Am acceptat. La final însă m-a sunat din nou să-mi spună că nu reușise să-i facă splinectomie deoarece deja avea mai multe aderențe (metastaze) foarte vascularizate și prezenta riscul unei hemoragii. Așa că au rezolvat doar urgența și l-au închis. Peste altă oră am fost sunată din nou că Buliță se trezise din anestezie, dar urma să fie monitorizat în următoarele 24 de ore.
A doua zi am sunat eu să întreb cum îi merge, mi s-a spus că mâncase puțin și părea ok. Însă eu am simțit că nu erau foarte convinși, așa că am decis să-l mai las o zi internat. Următoarea zi am mers, plină de încredere, să-l iau acasă, dar am găsit un Buliță total schimbat. Mi se părea de-a dreptul prăbușit. Nu reacționase la vocea mea, la prezența mea. Abia îl scosesem din pătuț, iar când l-am dus în cabinet, să-i facă externarea, am observat că abia se ținea pe picioare, mai mult se sprijinea de picioarele mele. L-am scos afară, să-l duc spre mașină, iar în curte am observat că avea diaree sangvinolentă. După ce l-am urcat în mașină, unde practic s-a prăbușit, i-am spus doctoriței despre scaunul diareic, ea a dat din cap că știa și mi-a zis să-i dau enteroguard. Ceva însă pe chipul ei mi-a transmis că situația lui Buliță era mai gravă decât mi se spunea. Nu înțeleg de ce m-au menajat, eu sunt genul de persoanaă care preferă să lucreze cu adevărul, decât cu jumătăți de măsură.
Acasă, Buliță m-a convins că nu mai putea. Cei câțiva pași de la locul de parcare până la poartă, l-au epuizat. Pe scări l-am purtat cu soțul pe brațe, iar când l-am băgat în casă sufla ca după un efort extrem de mare. M-am gândit că poate îi fusese prea cald în mașină și i-am dat apă. După câteva minute scurte, a vomat apa. Și s-a prăbușit în locul lui obișnuit, din camera noastră. De câteva ori părea că vrea să se ridice, dar nu mai putea. L-am ajutat eu, să văd ce voia, dar era pierdut. L-am dus înapoi în curte, să vedem dacă nu cumva avea nevoie să facă ceva, dar și acolo s-a întins pe iarbă, așteptând. În casă, ceilalți câini ai familiei l-au salutat, mirosindu-i corpul îmbibat de mirosurile de la clinică. Dar nu l-au agasat, parcă înțelegeau că nu se simțea bine. Stăteau de-o parte și îl priveau cuminți. După vreo câteva ore, am observat că nu mai avea nici reflexe neurologice, nu mai putea călca pe lăbuțe, ci pe partea exterioară a lor. Capul nu și-l mai putea ține drept, mâncarea nu-l tenta, practic îmi arăta că nu mai are putere să lupte. Atunci am luat decizia să-i punem capăt suferinței. Ne-am dat seama că nu mai era de unde să așteptăm miracole la vârsta lui. După ce toți și-au luat rămas bun de la el, l-am dus înapoi la clinică pentru ultima injecție. A acceptat totul extrem de pașnic, la fel ca teckelița noastră. Doar veterinarul din tura de seară ne-a spus adevărul gol-goluț și anume că Buliță suferea de un cancer agresiv și că metastazele îi apăruseră pe mai multe organe, ceea ce însemna că sfârșitul avea să-i fie oricum aproape. Deci simțisem bine că nu mi se explicase întreaga situație de la început. După ce scumpul nostru și-a dat ultima suflare și a închis definitiv ochișorii lui rotunzi, l-am dus la Facultatea de Medicină Veterinară, pentru incinerare. Din păcate, la noi nu există posibilitatea să primești cenușa animăluțelor, așa că rămâi doar cu amintirile trecerii lor prin viața ta.
Chiar dacă îți iei rămas bun de multe ori, de fiecare dată durerea e mare. Oricât ai vrea să te fi antrenat deja în această experiență, de fiecare dată reacțiile corpului sunt identice, transformându-te într-un roboțel amorțit de durere. Tot ce poți face e să lași timpul să vindece noua rană și să nu-ți fereci sufletul de teama suferinței. Dacă am învățat ceva de-a lungul timpului, a fost să las durerea liberă, să-și facă rondul, iar eu să încerc să o simt și să o observ. Cu cât încerc mai mult să o blochez, cu atât suferința e mai lungă, iar efectele pot apare pe corpul fizic sub formă de boli. Asta e viața, iar noi ajungem să înțelegem mersul normal și să acceptăm că orice început va avea și un final. Din păcate, în cazul animăluțelor noastre, sfârșitul vine mult mai repede decât ne-am dori. Sper însă că există cu adevărat (re)întâlnirea de Dincolo, care să ne aline dorul apăsător. Căci după fiecare cățel din familia noastră, a rămas un mare gol.
Rămas bun Buliță mult iubit!💕
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Vă mulțumesc pentru gândurile și cuvintele frumoase. Orice alt comentariu va fi șters.