Foiletonul vecinilor sau cum o persoană plină de ură poate împrăștia rahat - episodul 2

 Nu sunt o persoană religioasă, dar credința mi-o port în suflet. Când am auzit recitate aceste versuri mi-au vibrat puternic în minte până am înțeles că trebuie să le așez la începutul acestui nou episod.  

„Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se oprește pe calea celor păcătoși și nu se așază pe scaunul celor batjocoritori, ci își găsește plăcerea în Legea Domnului și zi și noapte cugetă la Legea Lui! El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care își dă rodul la vremea lui şi ale cărui frunze nu se veștejesc; tot ce începe duce la bun sfârșit.

Nu tot așa este cu cei răi, ci ei sunt ca pleava, pe care o spulberă vântul. De aceea cei răi nu pot ține capul sus în ziua judecății, nici păcătoșii, în adunarea celor neprihăniți. Căci Domnul cunoaște calea celor neprihăniți, dar calea păcătoșilor duce la pieire”. (Psalmul nr.1)

 Disclaimer: Nu toate persoanele pe care le voi aminti aici sunt neapărat oameni răi. Unii au căzut în „plasa” vecinei din naivitate, credulitate sau din cauza unor obligații care îi făceau dependenți de serviciile ei. Comportamentele lor au pornit, în unele cazuri, dintr-o loialitate prost înțeleasă.

Familia nr. 1: Când ne-am mutat în apartamentul bunicii soțului, în zonă era doar o singură familie apropiată ca vârstă nouă. Drept pentru care ne-am împrietenit repede. Și am fi ajuns să facem mult mai multe împreună dacă vecina nu ar fi „lucrat” permanent în culise, dirijând sforile „marionetelor” ei spre comportamente tipice de bulliyng. Ce frumos ar fi fost să fie totul altfel! Pentru că eu chiar îi simpatizam. Iar pe fetița lor am îndrăgit-o de la bun început. Când era mică, funcționa ca o oglindă a adulților din preajma ei, lăsând să se întrevadă, prin felul în care ni se adresa și se purta cu noi, ostilitatea pe care aceștia o cultivau în discuțiile din casă. 
    Nu pot să nu recunosc că m-a dezamăgit mult schimbarea lor de atitudine. Dar pentru că păpușăritul vecinei devenise atât de transparent, nu am ajuns să le port pică. Mai degrabă deplângeam naivitatea cu care căzuseră în plasa unei femei intrigante, căreia îi încredințaseră copilul și, odată cu el, și încrederea lor. Iar pe fetiță chiar nu m-am putut supăra niciodată. Pentru că ea nu era vinovată, chiar dacă trecea de la o casă la alta cu câte un „braț de surcele”, fără să știe că ajuta la întreținerea „focului” din vecini. 
    Din câte îmi imaginez, mecanismul funcționa așa: vecina îi făcea zilnic instructajul mamei, picurându-i la ureche nemulțumiri și acuzații la adresa noastră, după care aceasta continua pressingul acasă, asupra soțului. După o zi de muncă, omul ar fi preferat să-și găsească liniștea, însă soția îl presa cu toate „învățămintele” acumulate peste zi, până când, pentru a scăpa de insistențele ei, ceda și îi făcea pe plac, pornind câte o gâlceavă violentă cu noi.  
    Pe măsură ce fetița creștea, personalitatea ei tot mai puternică își făcea loc, iar dorințele începeau să capete tot mai multă greutate în familie. Și una dintre cele mai puternice avea legătură cu animalele. Căuta să petreacă timp la mine, unde viețuiau căței, iar eu mă trezeam mereu cu noutăți lăsate în fața porții sau direct aruncate peste, căci, deh, se aflase prin cartier că eram „de la protecția animalelor”. Mă ajuta la baie, la curățarea puilor de purici și la hrănirea lor cu biberonul. Mai târziu și-a dorit să mă însoțească și la adăpost. M-am bucurat că părinții ei au fost de acord, deși era încă în ciclul gimnazial. 
    În munca mea cu voluntarii-elevi, puteam recunoaște copiii cu adevărat îndemânatici după ușurința, delicatețea și grija cu care își foloseau mâinile când lucrau cu animalele, mai ales cu puii. La ea, această îndemânare îmi arăta că are un instinct matern înnăscut. Fetița a devenit tot mai pasionată, iar următorul pas a fost să le ceară părinților voie să adopte un câine adult (deja crescut și educat), din gașca mea de acasă, pe nume Pătrunjel.
    A
m avut mereu convingerea că un copil își poate schimba părinții sau, cel puțin, le poate schimba atitudinea. Dacă printre motivele conflictului se număra și prezența câinilor mei, conviețuirea cu Pătrunjel le-a schimbat perspectiva. Pătru a trăit fericit în familia lor, iar moartea lui a lăsat în urmă o durere mare. Familia s-a mutat, între timp, într-o localitate din apropiere, iar odată cu schimbarea decorului, sforile „păpușarului” au început să-și piardă din putere. Astăzi, părinții au alți doi câini salvați din zona în care locuiesc. Și pisici. Ceea ce nu poate decât să mă bucure. 
    Din păcate, între noi a rămas mereu o stânjeneală care ne-a ținut la distanța unei amiciții mai degrabă reci. Dar fetița continuă să dăruiască din căldura sufletului ei atât animăluțelor, cât și oamenilor. Iar semințele pe care le-am plantat în anii petrecuți împreună au rodit, în timp, într-o pasiune care a îndrumat-o spre studiul medicinei veterinare.

    Cât despre vecina săditoare de intrigi, pe vremea când Pătru trăia și familia fetiței încă locuia în zonă, prefăcătoria ei mersese până acolo încât acceptase să-l îngrijească atunci când aceștia plecau în concediu. De altfel, această disponibilitate de a se arăta iubitoare față de ființe pe care altădată le respingea nu se limita doar la câini. Transformarea ei într-o mare iubitoare de copii i s-a părut împotriva firii soțului meu, care nu a uitat niciodată cum, în copilărie, când venea în vizită la bunici și se juca împreună cu nepotul unor vecini, H.I. îi apostrofa mereu și le cerea să plece de acolo pentru că făceau gălăgie. 
    Obiceiul de a afișa o atitudine în fața oamenilor și de a proceda cu totul altfel în spatele lor s-a păstrat până în prezent. Dacă se întâmplă ca tânăra să-și viziteze fosta baby-sitter, împreună cu unul dintre căței, de fațadă îl acceptă pe preșul de la intrare. După plecarea lor, însă, se grăbește să-l bage la spălat, povestind cunoștințelor că animalul fetei a șezut pe preșul ei și i-a dat de lucru. Dar loialitatea față de nostalgia copilăriei o face pe fată să se comporte mult mai înțelept decât cea care ar fi trebuit să fie ea însăși un izvor de înțelepciune, la vârsta ei. Și o admir pentru asta.  

    Multă vreme, atât eu, cât și soțul meu ne-am întrebat ce a putut alimenta atâta ostilitate din partea unei femei cu treizeci de ani mai în vârstă decât noi, doi tineri abia mutați în casa bunicilor. Dar punând cap la cap episoadele adunate în cei peste douăzeci de ani de „jihad”, am ajuns la o explicație care leagă multe dintre firele acestei povești. Vecina era singură, iar familia fetiței devenise pentru ea un sprijin important. Când noi ne-am apropiat de aceștia, bănuiesc că a interpretat apropierea drept o amenințare la adresa locului pe care și-l câștigase în viața lor. Din acel moment, prietenia noastră putea să-i încurce planurile și să-i slăbească influența. Cu timpul, temerea inițială pare să se fi transformat într-o adevărată obsesie, alimentând scenarii cu accente paranoide, pe care a ajuns să le răspândească fără reținere în jurul ei, prin acea „pânză de păianjen” de care aminteam în episodul trecut. 
    Privind retrospectiv, multe dintre gesturile ei capătă astfel un alt înțeles. De-a lungul timpului, a știut să-și asigure bunăvoința celor de la care putea obține un folos, adaptându-și discursul și atitudinea după interlocutor. Deține și un talent aparte pentru lingușeală strategică, pe care l-a demonstrat inclusiv la recenta dezbatere publică. Când a luat cuvântul, a recurs la aceeași formulă cu care își începea reclamațiile adresate Primăriei: „Vă felicit pentru realizările...” – mai lipsea „mărețe”.

Familia nr. 2 o aduc în discuție doar pentru că situația ei conturează un tablou cu ramificații psihologice și relaționale complexe, ale căror efecte se propagă în mica noastră comunitate, unde fiecare le filtrează și reacționează la ele prin propriul bagaj emoțional. 
    În prezent, familia este formată dintr-o persoană octogenară, mama, și fiica adultă. Sosirea fetei în casa părinților, încă pe vremea când trăia și tatăl, a tulburat mult apele. Nu mai țin minte dacă a venit cu fetița ei sau era încă însărcinată când și-a părăsit soțul, pe motiv de rele tratamente. Oricum a sosit aici la câțiva ani după noi. Inițial ne-a apropiat dragostea pentru animale. La un moment dat am ajuns să „împart” cu mama fetei o pisică aciuată prin zonă, care mergea când la ea, când venea la noi, unde a și dat naștere unei ture de pui, după care a dispărut. Deschiderea mea față de animale a deschis și o cale de comunicare între noi. Doar că secretul fetei era ascuns de mamă, care o proteja și continuă să o facă chiar și de pe pat. 
    Pe atunci vecinii nu știau ce probleme de sănătate ascundea fata, de altfel foarte inteligentă, cu un vocabular bogat și o cultură generală pe măsură. În timp s-au conturat două fețe ale ei: una respectuoasă, cu un limbaj ales, deschisă la comunicare, iar alta cu accese de violență, care se traduc în multe urlete și înjurături și nenumărate scenarii de persecuție. Majoritatea direcționate spre vecinii de care o desparte un perete comun, dar și spre cuplul de pensionari de dedesubt. 
    Apartamentul nostru se află în clădirea de peste drum. Iar vara, când temperaturile sufocante obligau la păstrarea geamurilor larg deschise, tot tumultul din apartamentul ei ajungea la noi prin urlete, vociferări, monologuri purtate de la distanță cu persoanele cu care se războia, alimentând o tensiune pe care o resimțeau toți vecinii de pe partea aceea. Iar asta ne afecta tuturor somnul.

    Când au început conflictele cu vecinii de lângă ele, am încercat să intervin într-un episod care devenea tot mai zgomotos, derulat pe aleea dintre cele două corpuri de clădiri, al lor și al nostru. I-am vorbit cu calm, pentru a o liniști, și am ajutat-o să intre în casă, după care am rămas să povestesc cu părinții ei, care se înghesuiau împreună cu nepoțica lor în camera mică. Atunci am observat zăvoarele de pe ușă. Și ceva mi-a dat de înțeles că situația din interiorul familiei era mult mai serioasă decât lăsa să se observe în exterior, iar pe fețele lor am citit neputința. 
    În urma unor alte episoade, vecinii au apelat la Poliție, aceasta la Pompieri și Ambulanță, au spart ușa și au internat-o forțat, pentru a primi tratament de specialitate. Dar deja bătrânul tată nu mai trăia, iar fetița cea mică se mutase la tatăl ei, în altă localitate. Cred că a mai fost un episod și pe vremea bătrânului ei tată și cred că atunci a și primit diagnosticul. A fost pensionată de boală și toți ne-am pus speranțele că un tratament corect urma să o echilibreze. Numai că lucrurile au continuat să se complice, iar explicațiile oferite de ea pentru situația în care se afla au rămas mereu aceleași: „un medic nepriceput, un diagnostic greșit”, o realitate complet distorsionată. Iar de aici, șirul implicațiilor sociale asupra comunității reverberează în cel mai dăunător mod. Scandaluri peste scandaluri, condimentate de un tărăboi otrăvitor. 
    Această persoană nu este vinovată pentru comportamentul său, derivat din problemele pe care le are, chiar dacă nu le recunoaște. Cea mai mare responsabilitate pentru faptul că a ajuns la peste 50 de ani fără să primească un ajutor de specialitate constant cade pe aparținători, în speță pe mama ei care, încă de la primele manifestări, a încercat să ascundă situația sub preș, invocând tot felul de motive. S-ar putea foarte bine ca unele dintre aceste explicații să fie preluate chiar de la fiică, printr-un mecanism de codependență care s-a creat între ele. Atât de puternică este această legătură încât nici condițiile de trai din apartamentul tot mai deteriorat, nici lipsa hranei și a utilităților (electricitate, gaz etc.) nu au putut-o convinge pe bătrâna ei mamă să accepte o variantă de trai mai decentă, cu îngrijire. Nici măcar după AVC-ul care a țintuit-o la pat. 
    Mie mi se rupe inima de mila lor, dar tocmai această milă a lăsat deschisă calea unei manipulări și a unui șantaj emoțional, de care m-am desprins, indignată de neglijența față de animăluțele din casa lor: un cățel din rasa Bichon și multe, multe pisici. Cel mai tare m-a revoltat indiferența cu care reacționa atunci când o anunțam că un pui de cățel adus de ea, care umbla brambura prin cartier, a murit în urma parvovirozei sau când puii de pisică erau călcați de mașinile vecinilor, unii chiar sub ochii mei. Ea își trimitea mama să strângă „resturile”. Iar când o pisică adultă, blândă și frumoasă, a fost lovită de o mașină pe alee, i-au lăsat cadavrul să zacă acolo câteva zile. 
    Pe lângă aceste episoade triste, pisicile lor, în număr prea mare pentru a conviețui laolaltă într-un spațiu mic, migrează tot timpul prin curțile vecinilor. Au fost cazuri când acele pisici au născut în vecini, iar puii, odată descoperiți de proprietarii locației, ajungeau în cutii cu direcția malul Arieșului. Și ca să-i opresc din a-i înlătura ca pe un gunoi, i-am preluat eu. După care au urmat căutări nebune de a le găsi foster, pentru că nu-i puteam ține laolaltă cu câinii, când mieunau și îi agitau foarte tare. 
    O altă pisică a fătat în pivnița noastră. Am început să-i las mâncare fără să mă apropii de ea, dar tot nu s-a simțit în siguranță, deși câinii nu ajungeau la ea. Și-a mutat puii, însă a lăsat unul în urmă. Cu care am avut de tras serios: biberonat, nopți nedormite, apoi tratamente costisitoare pentru că se îmbolnăvise. Trei săptămâni chinuite, pentru ca în final să-l pierdem. Iar eu am fost la pământ. 
    Altă dată, o altă pisică si-a făcut culcuș în pivnița noastră. Când mama și puii au început să iasă din ascunzătoare și să pună stăpânire pe curtea noastră, ajungând să-i sâsâie pe câini de parcă era teritoriul lor, mi-am dat seama că nu ține figura. Oricât de mult aș fi vrut să le ajut, câinii erau pe primul loc. Cred că a simțit și pisica asta, căci într-o zi și-a luat puii și nu s-a mai întors. 
    Să nu mai spun că doi dintre cei trei câini pe care îi dețin acum sunt aduși aici tot de ea, dar asta am detaliat în postările dedicate lor. 
    Ei bine, toate aceste evenimente legate de animalele ei, indiferent că și le asuma sau nu, pe mine m-au marcat foarte mult. Mai ales că eforturile pe care le-am făcut pentru ea au fost reduse, ignorate, șterse printr-o replică senină: „Bun, deci până la urmă s-a rezolvat”. Și după toată această acumulare de frustrare, tu fiind un salvator și proprietar responsabil, am izbucnit. I-am spus clar să se oprească din a mai aduce animale în zonă, pentru că nu știe și nici nu poate să le îngrijească așa cum ar trebui. Și am apreciat că m-a ascultat. Bine, au rămas pisicile care se înmulțesc și pier în continuare, a murit și bichonița care ajunsese într-o stare deplorabilă, un fel de imagine a casei în care avusese ghinionul să ajungă, dar măcar nu a mai adus noi câini. 

    Faptul că manifestările ei au ajuns să-i exaspereze pe unii vecini nu justifică însă atitudinile la care s-a ajuns să se recurgă uneori, sub pretextul că s-a atins limita răbdării sau că nu mai suportă. Sunt total împotriva acestor forme de presiune colectivă, care alunecă spre bullying și care transformă suferința unui om într-un motiv de vendetă. Una este să cauți protecție și soluții în fața unor comportamente greu de suportat și cu totul alta să contribui, prin ostilitate și provocări, la amplificarea unei situații deja fragile.  Într-o altă discuție cu vecinii, în prezența Poliției, am încercat să atrag atenția asupra faptului că situația familiei Nr.2 reprezintă un caz social. Dar a venit și replica răstită: „Ce caz social, că au două pensii!”. Doar că un caz social nu se reduce la veniturile unei gospodării. Contează și condițiile de trai, starea de sănătate, capacitatea de a-ți administra viața și de a-ți asigura cele necesare. Două pensii nu garantează automat hrana, căldura sau îngrijirea de care o persoană vulnerabilă are nevoie.

  Revenind la vecina din primul episod, o scenă petrecută după ce l-am preluat eu pe Boț mi-a demonstrat (pentru a nu știu câta oară!) felul în care aceasta încearcă să transforme anumite situații în motive de conflict. Într-o zi i-am spus că, în loc să se tot lege de mine, mai bine i-ar transmite celeilalte vecine să nu mai aducă animale în zonă, pe care tot eu sfârșesc a le îngriji. Întâmplarea a făcut să mătur scările tocmai când vecina cu animalele făcuse un popas la poarta lui H.I., pentru obișnuitul schimb de vorbe. Aceasta nu a ratat ocazia de a răstălmăci vorbele mele și de a le transforma într-un îndemn la conflict: „O zis Brîndușa că tu ai adus câinii aici!”. Răspunsul a venit prompt: „Da, e adevărat, dar nu am rugat-o să le și preia”. Chiar dacă a recunoscut că adusese animalele, a ținut să delimiteze gestul de responsabilitatea pentru ceea ce urma. Replica ei mi-a arătat însă și cum funcționa ping-pongul dintre vecini. Eu eram conștientă că se crease deja un precedent. Mă implicasem în mai multe cazuri cu animalele aduse de ea, iar intervenția mea devenise previzibilă. Degeaba spunea că nu-mi ceruse ajutorul. Știa că, dacă apărea o problemă, eu interveneam. Iar H.I. tocmai asta încerca să exploateze, transformând o discuție despre responsabilitatea față de animale într-un prilej de a ne întoarce una împotriva celeilalte. Sau, mă rog, pe ea împotriva mea. Doar că nu i-a reușit.

    Sincer, dincolo de toate aceste întâmplări, eu una nu le port pică vecinelor din Familia Nr. 2. Empatizez cu situația lor și cu dificultățile în care au ajuns. Revolta mea a pornit de la neglijarea și indiferența față de animalele pe care amândouă spun că le iubesc. Pentru că iubirea, fără asumarea responsabilității, rămâne o declarație goală de fond. Animalele ajung să viețuiască pe lângă ele, iar când apar probleme de sănătate, se întoarce capul în altă parte și se așteaptă ca lucrurile să se rezolve de la sine. Iar acest fel de a lăsa lucrurile să curgă, fără asumarea consecințelor, a acaparat toate aspectele vieții lor și afectează întreaga comunitate. Și problema și mai gravă e că autoritățile par să fie legate la mâini. 

În episodul următor voi arăta cum manifestările descrise aici au ajuns să se propage, într-un mod straniu, aș zice că aproape molipsitor, în comportamentul altor vecini, conturând un joc de oglinzi deformate.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Atitudini ale oamenilor vizavi de animale IV

Saved on the Edge: The Unlucky Pup Who Became a Princess

Glandele perianale și complicațiile de la posteriorul câinelui