Foiletonul vecinilor sau cum o persoană plină de ură poate împrăștia rahat - episodul 2
„Ferice de omul care
nu se duce la sfatul celor răi, nu se oprește pe calea celor păcătoși și nu se
așază pe scaunul celor batjocoritori, ci își găsește plăcerea în Legea Domnului
și zi și noapte cugetă la Legea Lui! El este ca un pom sădit lângă un izvor de
apă, care își dă rodul la vremea lui şi ale cărui frunze nu se veștejesc; tot
ce începe duce la bun sfârșit.
Nu tot așa este cu cei răi, ci ei sunt ca pleava, pe care o spulberă
vântul. De aceea cei răi nu pot ține capul sus în ziua judecății, nici păcătoșii,
în adunarea celor neprihăniți. Căci Domnul cunoaște calea celor neprihăniți,
dar calea păcătoșilor duce la pieire”. (Psalmul nr.1)
Disclaimer: Nu toate persoanele pe
care le voi aminti aici sunt neapărat oameni răi. Unii au căzut în „plasa”
vecinei din naivitate, credulitate sau din cauza unor obligații care îi făceau
dependenți de serviciile ei. Comportamentele lor au pornit, în unele cazuri,
dintr-o loialitate prost înțeleasă.
Familia nr. 1:
Când ne-am mutat în apartamentul bunicii soțului, în zonă era doar o singură familie
apropiată ca vârstă nouă. Drept pentru care ne-am împrietenit repede. Și am fi
ajuns să facem mult mai multe împreună dacă vecina nu ar fi „lucrat” permanent
în culise, dirijând sforile „marionetelor” ei spre comportamente tipice de bulliyng.
Ce frumos ar fi fost să fie totul altfel! Pentru că eu chiar îi simpatizam. Iar
pe fetița lor am îndrăgit-o de la bun început. Când era mică, funcționa ca o
oglindă a adulților din preajma ei, lăsând să se întrevadă, prin felul în care
ni se adresa și se purta cu noi, ostilitatea pe care aceștia o cultivau în
discuțiile din casă.
Nu pot să nu
recunosc că m-a dezamăgit mult schimbarea lor de atitudine. Dar pentru că păpușăritul
vecinei devenise atât de transparent, nu am ajuns să le port pică. Mai degrabă
deplângeam naivitatea cu care căzuseră în plasa unei femei intrigante, căreia
îi încredințaseră copilul și, odată cu el, și încrederea lor. Iar pe fetiță chiar
nu m-am putut supăra niciodată. Pentru că ea nu era vinovată, chiar dacă trecea
de la o casă la alta cu câte un „braț de surcele”, fără să știe că ajuta la
întreținerea „focului” din vecini.
Din câte îmi
imaginez, mecanismul funcționa așa: vecina îi făcea zilnic
instructajul mamei, picurându-i la ureche nemulțumiri și acuzații la adresa
noastră, după care aceasta continua pressingul acasă, asupra soțului.
După o zi de muncă, omul ar fi preferat să-și găsească liniștea, însă soția îl
presa cu toate „învățămintele” acumulate peste zi, până când, pentru a scăpa de
insistențele ei, ceda și îi făcea pe plac, pornind câte o gâlceavă violentă cu
noi.
Pe măsură ce
fetița creștea, personalitatea ei tot mai puternică își făcea loc, iar
dorințele începeau să capete tot mai multă greutate în familie. Și una dintre
cele mai puternice avea legătură cu animalele. Căuta să petreacă timp la mine,
unde viețuiau căței, iar eu mă trezeam mereu cu noutăți lăsate în fața porții
sau direct aruncate peste, căci, deh, se aflase prin cartier că eram „de la protecția
animalelor”. Mă ajuta la baie, la curățarea puilor de purici și la hrănirea lor
cu biberonul. Mai târziu și-a dorit să mă însoțească și la adăpost. M-am
bucurat că părinții ei au fost de acord, deși era încă în ciclul gimnazial.
În munca mea cu voluntarii-elevi, puteam
recunoaște copiii cu adevărat îndemânatici după ușurința, delicatețea și grija
cu care își foloseau mâinile când lucrau cu animalele, mai ales cu puii. La ea,
această îndemânare îmi arăta că are un instinct matern înnăscut. Fetița a devenit
tot mai pasionată, iar următorul pas a fost să le ceară părinților voie să
adopte un câine adult (deja crescut și educat), din gașca mea de acasă, pe nume
Pătrunjel.
Am avut mereu
convingerea că un copil își poate schimba părinții sau, cel puțin, le poate
schimba atitudinea. Dacă printre motivele conflictului se număra și prezența
câinilor mei, conviețuirea cu Pătrunjel le-a schimbat perspectiva. Pătru a
trăit fericit în familia lor, iar moartea lui a lăsat în urmă o durere mare. Familia
s-a mutat, între timp, într-o localitate din apropiere, iar odată cu schimbarea
decorului, sforile „păpușarului” au început să-și piardă din putere. Astăzi,
părinții au alți doi câini salvați din zona în care locuiesc. Și pisici. Ceea
ce nu poate decât să mă bucure.
Din păcate, între
noi a rămas mereu o stânjeneală care ne-a ținut la distanța unei amiciții mai
degrabă reci. Dar fetița continuă să dăruiască din căldura sufletului ei atât
animăluțelor, cât și oamenilor. Iar semințele pe care le-am plantat în anii
petrecuți împreună au rodit, în timp, într-o pasiune care a îndrumat-o spre
studiul medicinei veterinare.
Cât despre vecina
săditoare de intrigi, pe vremea când Pătru trăia și familia fetiței încă locuia
în zonă, prefăcătoria ei mersese până acolo încât acceptase să-l îngrijească
atunci când aceștia plecau în concediu. De altfel, această disponibilitate de a
se arăta iubitoare față de ființe pe care altădată le respingea nu se limita doar
la câini. Transformarea ei într-o mare iubitoare de copii i s-a părut împotriva firii soțului meu, care nu a uitat niciodată cum, în copilărie, când venea în vizită la bunici și se juca împreună cu nepotul unor vecini, H.I. îi apostrofa mereu și le cerea să plece de acolo pentru că făceau gălăgie.
Obiceiul de a
afișa o atitudine în fața oamenilor și de a proceda cu totul altfel în spatele
lor s-a păstrat până în prezent. Dacă se întâmplă ca tânăra să-și viziteze
fosta baby-sitter, împreună cu unul dintre căței, de fațadă îl acceptă pe
preșul de la intrare. După plecarea lor, însă, se grăbește să-l bage la spălat,
povestind cunoștințelor că animalul fetei a șezut pe preșul ei și i-a dat de
lucru. Dar loialitatea față de nostalgia copilăriei o face pe fată să se
comporte mult mai înțelept decât cea care ar fi trebuit să fie ea însăși un
izvor de înțelepciune, la vârsta ei. Și o admir pentru asta.
Multă vreme, atât
eu, cât și soțul meu ne-am întrebat ce a putut alimenta atâta ostilitate din
partea unei femei cu treizeci de ani mai în vârstă decât noi, doi tineri abia mutați
în casa bunicilor. Dar punând cap la cap episoadele adunate în cei peste
douăzeci de ani de „jihad”, am ajuns la o explicație care leagă multe dintre firele
acestei povești. Vecina era singură, iar familia fetiței devenise pentru ea un
sprijin important. Când noi ne-am apropiat de aceștia, bănuiesc că a interpretat apropierea
drept o amenințare la adresa locului pe care și-l câștigase în viața lor. Din
acel moment, prietenia noastră putea să-i încurce planurile și să-i slăbească
influența. Cu timpul, temerea inițială pare să se fi transformat într-o
adevărată obsesie, alimentând scenarii cu accente paranoide, pe care a ajuns să
le răspândească fără reținere în jurul ei, prin acea „pânză de păianjen” de
care aminteam în episodul trecut.
Privind
retrospectiv, multe dintre gesturile ei capătă astfel un alt înțeles. De-a
lungul timpului, a știut să-și asigure bunăvoința celor de la care putea obține
un folos, adaptându-și discursul și atitudinea după interlocutor. Deține și un
talent aparte pentru lingușeală strategică, pe care l-a demonstrat inclusiv la recenta dezbatere publică. Când a luat cuvântul, a recurs la aceeași formulă
cu care își începea reclamațiile adresate Primăriei: „Vă felicit pentru
realizările...” – mai lipsea „mărețe”.
Familia nr. 2
o aduc în discuție doar pentru că situația ei conturează un tablou cu ramificații
psihologice și relaționale complexe, ale căror efecte se propagă în mica noastră comunitate, unde fiecare le filtrează și reacționează la ele prin
propriul bagaj emoțional.
În prezent,
familia este formată dintr-o persoană octogenară, mama, și fiica adultă.
Sosirea fetei în casa părinților, încă pe vremea când trăia și tatăl, a
tulburat mult apele. Nu mai țin minte dacă a venit cu fetița ei sau era încă
însărcinată când și-a părăsit soțul, pe motiv de rele tratamente. Oricum a sosit
aici la câțiva ani după noi. Inițial ne-a apropiat dragostea pentru animale. La un moment dat am ajuns să „împart” cu mama fetei o pisică aciuată prin zonă, care mergea când
la ea, când venea la noi, unde a și dat naștere unei ture de pui, după care a
dispărut. Deschiderea mea față de animale a deschis și o cale de comunicare
între noi. Doar că secretul fetei era ascuns de mamă, care o proteja și
continuă să o facă chiar și de pe pat.
Pe atunci vecinii
nu știau ce probleme de sănătate ascundea fata, de altfel foarte inteligentă,
cu un vocabular bogat și o cultură generală pe măsură. În timp s-au conturat
două fețe ale ei: una respectuoasă, cu un limbaj ales, deschisă la comunicare,
iar alta cu accese de violență, care se traduc în multe urlete și înjurături și nenumărate scenarii de persecuție. Majoritatea direcționate spre vecinii de care o
desparte un perete comun, dar și spre cuplul de pensionari de dedesubt.
Apartamentul nostru se află în clădirea de
peste drum. Iar vara, când temperaturile sufocante obligau la păstrarea geamurilor larg deschise, tot tumultul din apartamentul ei ajungea la noi prin urlete, vociferări, monologuri purtate de la distanță cu persoanele cu care se războia,
alimentând o tensiune pe care o resimțeau toți vecinii de pe partea aceea. Iar asta ne afecta tuturor somnul.
Când au început
conflictele cu vecinii de lângă ele, am încercat să intervin într-un episod care devenea tot mai zgomotos, derulat pe aleea dintre cele două corpuri de clădiri, al lor și
al nostru. I-am vorbit cu calm, pentru a o liniști, și am ajutat-o să intre în
casă, după care am rămas să povestesc cu părinții ei, care se înghesuiau
împreună cu nepoțica lor în camera mică. Atunci am observat zăvoarele de pe
ușă. Și ceva mi-a dat de înțeles că situația din interiorul familiei era mult
mai serioasă decât lăsa să se observe în exterior, iar pe fețele lor am citit
neputința.
În urma unor alte
episoade, vecinii au apelat la Poliție, aceasta la Pompieri și Ambulanță, au
spart ușa și au internat-o forțat, pentru a primi tratament de specialitate. Dar deja
bătrânul tată nu mai trăia, iar fetița cea mică se mutase la tatăl ei, în altă
localitate. Cred că a mai fost un episod și pe vremea bătrânului ei tată și
cred că atunci a și primit diagnosticul. A fost pensionată de boală și toți
ne-am pus speranțele că un tratament corect urma să o echilibreze. Numai că
lucrurile au continuat să se complice, iar explicațiile oferite de ea pentru
situația în care se afla au rămas mereu aceleași: „un medic nepriceput, un
diagnostic greșit”, o realitate complet distorsionată. Iar de aici, șirul
implicațiilor sociale asupra comunității reverberează în cel mai dăunător mod.
Scandaluri peste scandaluri, condimentate de un tărăboi otrăvitor.
Această persoană
nu este vinovată pentru comportamentul său, derivat din problemele pe care le
are, chiar dacă nu le recunoaște. Cea mai mare responsabilitate pentru faptul
că a ajuns la peste 50 de ani fără să primească un ajutor de specialitate
constant cade pe aparținători, în speță pe mama ei care, încă de la primele
manifestări, a încercat să ascundă situația sub preș, invocând tot felul de
motive. S-ar putea foarte bine ca unele dintre aceste explicații să fie
preluate chiar de la fiică, printr-un mecanism de codependență care s-a creat
între ele. Atât de puternică este această legătură încât nici condițiile de
trai din apartamentul tot mai deteriorat, nici lipsa hranei și a utilităților
(electricitate, gaz etc.) nu au putut-o convinge pe bătrâna ei mamă să accepte
o variantă de trai mai decentă, cu îngrijire. Nici măcar după AVC-ul care a
țintuit-o la pat.
Mie mi se rupe
inima de mila lor, dar tocmai această milă a lăsat deschisă calea unei
manipulări și a unui șantaj emoțional, de care m-am desprins, indignată de
neglijența față de animăluțele din casa lor: un cățel din rasa Bichon și multe,
multe pisici. Cel mai tare m-a revoltat indiferența cu care reacționa atunci
când o anunțam că un pui de cățel adus de ea, care umbla brambura prin cartier,
a murit în urma parvovirozei sau când puii de pisică erau călcați de mașinile
vecinilor, unii chiar sub ochii mei. Ea își trimitea mama să strângă
„resturile”. Iar când o pisică adultă, blândă și frumoasă, a fost lovită de o
mașină pe alee, i-au lăsat cadavrul să zacă acolo câteva zile.
Pe lângă aceste
episoade triste, pisicile lor, în număr prea mare pentru a conviețui laolaltă
într-un spațiu mic, migrează tot timpul prin curțile vecinilor. Au fost cazuri
când acele pisici au născut în vecini, iar puii, odată descoperiți de
proprietarii locației, ajungeau în cutii cu direcția malul Arieșului. Și ca
să-i opresc din a-i înlătura ca pe un gunoi, i-am preluat eu. După care au
urmat căutări nebune de a le găsi foster, pentru că nu-i puteam ține laolaltă
cu câinii, când mieunau și îi agitau foarte tare.
O altă pisică a
fătat în pivnița noastră. Am început să-i las mâncare fără să mă apropii de ea,
dar tot nu s-a simțit în siguranță, deși câinii nu ajungeau la ea. Și-a mutat
puii, însă a lăsat unul în urmă. Cu care am avut de tras serios: biberonat,
nopți nedormite, apoi tratamente costisitoare pentru că se îmbolnăvise. Trei
săptămâni chinuite, pentru ca în final să-l pierdem. Iar eu am fost la pământ.
Altă dată, o altă
pisică si-a făcut culcuș în pivnița noastră. Când mama și puii au început să
iasă din ascunzătoare și să pună stăpânire pe curtea noastră, ajungând să-i
sâsâie pe câini de parcă era teritoriul lor, mi-am dat seama că nu ține figura.
Oricât de mult aș fi vrut să le ajut, câinii erau pe primul loc. Cred că a
simțit și pisica asta, căci într-o zi și-a luat puii și nu s-a mai întors.
Să nu mai spun că
doi dintre cei trei câini pe care îi dețin acum sunt aduși aici tot de ea, dar
asta am detaliat în postările dedicate lor.
Ei bine, toate
aceste evenimente legate de animalele ei, indiferent că și le asuma sau nu, pe
mine m-au marcat foarte mult. Mai ales că eforturile pe care le-am făcut pentru
ea au fost reduse, ignorate, șterse printr-o replică senină: „Bun, deci până la
urmă s-a rezolvat”. Și după toată această acumulare de frustrare, tu fiind un
salvator și proprietar responsabil, am izbucnit. I-am spus clar să se oprească
din a mai aduce animale în zonă, pentru că nu știe și nici nu poate să le
îngrijească așa cum ar trebui. Și am apreciat că m-a ascultat. Bine, au rămas
pisicile care se înmulțesc și pier în continuare, a murit și bichonița care
ajunsese într-o stare deplorabilă, un fel de imagine a casei în care avusese
ghinionul să ajungă, dar măcar nu a mai adus noi câini.
Faptul că manifestările ei au ajuns să-i exaspereze pe unii vecini nu justifică însă atitudinile la care s-a ajuns să se recurgă uneori, sub pretextul că s-a atins limita răbdării sau că nu mai suportă. Sunt total împotriva acestor forme de presiune colectivă, care alunecă spre bullying și care transformă suferința unui om într-un motiv de vendetă. Una este să cauți protecție și soluții în fața unor comportamente greu de suportat și cu totul alta să contribui, prin ostilitate și provocări, la amplificarea unei situații deja fragile. Într-o altă discuție cu vecinii, în prezența Poliției, am încercat să atrag atenția asupra faptului că situația familiei Nr.2 reprezintă un caz social. Dar a venit și replica răstită: „Ce caz social, că au două pensii!”. Doar că un caz social nu se reduce la veniturile unei gospodării. Contează și condițiile de trai, starea de sănătate, capacitatea de a-ți administra viața și de a-ți asigura cele necesare. Două pensii nu garantează automat hrana, căldura sau îngrijirea de care o persoană vulnerabilă are nevoie.
Revenind la vecina din primul episod, o scenă petrecută după ce l-am preluat eu pe Boț mi-a demonstrat (pentru a nu știu câta oară!) felul în care aceasta încearcă să transforme anumite situații în motive de conflict. Într-o zi i-am spus că, în loc să se tot lege de mine, mai bine i-ar transmite celeilalte vecine să nu mai aducă animale în zonă, pe care tot eu sfârșesc a le îngriji. Întâmplarea a făcut să mătur scările tocmai când vecina cu animalele făcuse un popas la poarta lui H.I., pentru obișnuitul schimb de vorbe. Aceasta nu a ratat ocazia de a răstălmăci vorbele mele și de a le transforma într-un îndemn la conflict: „O zis Brîndușa că tu ai adus câinii aici!”. Răspunsul a venit prompt: „Da, e adevărat, dar nu am rugat-o să le și preia”. Chiar dacă a recunoscut că adusese animalele, a ținut să delimiteze gestul de responsabilitatea pentru ceea ce urma. Replica ei mi-a arătat însă și cum funcționa ping-pongul dintre vecini. Eu eram conștientă că se crease deja un precedent. Mă implicasem în mai multe cazuri cu animalele aduse de ea, iar intervenția mea devenise previzibilă. Degeaba spunea că nu-mi ceruse ajutorul. Știa că, dacă apărea o problemă, eu interveneam. Iar H.I. tocmai asta încerca să exploateze, transformând o discuție despre responsabilitatea față de animale într-un prilej de a ne întoarce una împotriva celeilalte. Sau, mă rog, pe ea împotriva mea. Doar că nu i-a reușit.
Sincer, dincolo
de toate aceste întâmplări, eu una nu le port pică vecinelor din Familia Nr. 2. Empatizez cu situația lor
și cu dificultățile în care au ajuns. Revolta mea a pornit de la neglijarea și
indiferența față de animalele pe care amândouă spun că le iubesc. Pentru că
iubirea, fără asumarea responsabilității, rămâne o declarație goală de fond.
Animalele ajung să viețuiască pe lângă ele, iar când apar probleme de sănătate,
se întoarce capul în altă parte și se așteaptă ca lucrurile să se rezolve de la
sine. Iar acest fel de a lăsa lucrurile să curgă, fără asumarea consecințelor, a
acaparat toate aspectele vieții lor și afectează întreaga comunitate. Și problema și mai gravă e că autoritățile par să fie legate la mâini.
În episodul următor voi arăta cum manifestările descrise aici au ajuns să se propage, într-un mod straniu, aș zice că aproape molipsitor, în comportamentul altor vecini, conturând un joc de oglinzi deformate.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Vă mulțumesc pentru gândurile și cuvintele frumoase. Orice alt comentariu va fi șters.