Rocky - ultimul capitol. Finalul.

     La aproximativ un an distanță de la ultima postare, tot despre Rocky, s-a petrecut și ultimul capitol din viața lui, din viața noastră cu el. Nu știu, dar când e prea mult, simți că nu mai poți și că vrei o pauză. Dacă mă uit puțin înapoi, la ultimii ani, tot timpul am „bifat” câte o plecare din familia noastră, om sau câine, câine sau om, fiecare ne-au marcat. Anul trecut a culminat cu plecarea lui Zguby, urmată de operația lui Rocky. Iar în iunie ne-a părăsit mama soțului. Și te întrebi cât poate duce psihicul? Eu una simt că am nevoie de o pauză de la tot ce înseamnă boli și suferință, m-aș muta din casa asta unde am cunoscut prea mult din aceste aspecte ale vieții, m-aș îndrepta (fără să privesc înapoi) spre capitole mult mai luminoase, cu emoții și experiențe frumoase. Nu știu, poate e doar starea actuală din care aș vrea să evadez, să nu mă mai confrunt cu durerea pierderii, a despărțirii, dar asta simt.

    Rocky. Unul din cei mai iubiți căței ai noștri. „Copilul meu de suflet”. Și-i spun asta pentru că, atunci când l-am găsit , eram convinsă că avea să se alăture și el șirului de adopții reușite din Uk sau Suedia, rămânând cu noi doar câteva luni de pregătire, ca un fel de „boot-camp”. Doar că, într-o zi, pe la vârsta de 6 luni, Rocky a venit după mine, în bucătărie și m-a privit într-un mod cu totul special. Iar privirea aceea nu o voi uita niciodată. Și tot privirea aceea m-a convins să-l păstrăm în familia noastră. Era ca și cum s-ar fi agățat cu toată ființa lui de mine, pătrunzând cu ochii lui mari, rotunzi și catifelați, adânc în sufletul meu. Și acolo a și rămas. A fost singurul cățel neindependent din familia noastră, care ne urmărea mereu cu privirea, plângând dacă îl lăsam acasă sau devenind extrem de anxios dacă îl scoteam din zona lui de confort. Chiar dacă avea doar 2 luni atunci când l-am găsit, abandonat pe aleea noastră, speriat și sălbăticuț, apropierea de ceilalți câini din casa noastră l-a ajuta foarte mult să se deschidă. Și să devină un exemplar mare și frumos, care impunea prin simpla sa prezență. În fața oamenilor, căci pentru căței devenea rapid prietenul de nădejde, ghidul, camaradul de joacă. Mai puțin cu Boț, ultimul venit în casa noastră, din vara trecută. Despre Boț voi scrie o postare separată, aici doar îl amintesc trecător pentru că odată cu sosirea lui am observat o schimbare de comportament la Rocky. Mă rog, nu aș putea confirma că exact în același timp, dar oarecum apropiat. Și, din nou, m-am regăsit în postura de a regreta faptul că am luat în casă un cățel tânăr, lângă câini bătrâni, ai căror liniște avea să fie conturbată. Nu știu dacă personalitatea „hyper” energică a noului-venit l-a făcut pe Rocky să se retragă în carapace sau poate că deja ceva se întâmpla cu el. 

        Spre sfârșitul anului am observat că i se schimbase glasul. El care avusese întotdeauna un glas (volum) puternic, de câine de vânătoare (copoi), cu urletul specific de gonitor, brusc a început să răgușească, pierzând din vigoare. Ăsta a fost primul semn, dar oarecum l-am trecut cu vederea ca fiind un semn al îmbătrânirii. Apoi, chiar în ultima zi din an, a avut un episod de vomă & diaree, care a trecut cu dietă și tratament uzual. Peste încă ceva timp, într-o noapte, l-am observat că a rămas mult timp în picioare, iar privirea sa exprima o suferință. L-am vegheat toată noaptea, l-am mângâiat, iar spre dimineață a părut că s-a liniștit și s-a culcat. L-am sunat pe veterinarul care îl operase în urmă cu un an, singurul care-l cunoștea și care știa cum să-l manevreze, fiind un câine anxios. Ne-am bucurat că am dezvoltat o relație bună cu un vet profesionist și iubitor de animale. Din păcate, de data asta, l-am prins într-o zi mult prea aglomerată ca să ne poată primi, iar descrierea simptomelor nu i-au părut să indice o urgență medicală. Urma mini-vacanța de 24 Ianuarie și doar după aceea vizita noastră la clinică. Doar că nu a mai fost să fie. 

        Când intuiția îți spune că ceva nu e ok, așa și este. Din păcate, tu, ca proprietar-bun-cunoscător al câinelui tău, nu ai cum să convingi un veterinar cu agenda plină și, pe semne, obosit că semnalele care ți se transmit ție pe căi nevăzute sunt cât se poate de reale. Poate dacă aș fi reușit să insist mai mult, cumva, și-ar fi făcut loc în programul încărcat și poate că astăzi Rocky al nostru ar mai fi trăit. Sau poate că stresul transportului la Cluj i-ar fi provocat criza care a avut-o în 24. Poate, poate, poate. Cert e că Rocky nu a mai rezistat. În seara zilei de 24 ianuarie, după cină, din nou a rămas în picioare. Din nou cu aceeași privire care trăda o suferință.  Am încercat să-i dau un calmant, dar a refuzat feliuța de șuncă în care ascunsesem pastila. După câteva ore s-a întins pe jos, în bucătărie. Am început să-i masez corpul, să-l mângâi și să-i țin lăbuțele reci în mâinile mele. Mi s-a părut că s-a liniștit, așa că am intrat la baie. Trebuia să mă tund, să mă vopsesc și apoi să-mi fac un duș. Cam o oră, cu totul. Timp în care starea lui s-a înrăutățit brusc. S-a retras în cameră, în colțul unde era pătuțul său, dar a început să respire tot mai agitat. Soțul meu a stat lângă el până am ieșit eu din baie. Am apucat doar să-mi usuc părul, ca să-mi dau seama că se sufoca. Gingiile îi erau albite, limba îi era căzută într-o parte. Ne-am îmbrăcat rapid, cu gândul să-l ducem la Urgențe, la USAMV Cluj, deși am bănuit că se va sfârși înainte să ajungem noi acolo. Așa a și fost. La serviciul de urgențe mi s-a confirmat decesul, trupul fiindu-i deja rece. N-avea cum să reziste călătoriei de la Turda la Cluj. Și poate nici mai puțin de atât. Și, se mai poate că, odată ce l-am fi scos din curte și băgat în mașină, ar fi devenit extrem de neliniștit și agitat. Ceea ce, ar fi putut să-i declanșeze colapsul.

        Știu că sunt în perioada în care îmi flutură prin minte scenarii diverse, căutând explicații raționale. Și că mai am de așteptat până să ajung la momentul în care să accept pur și simplu că așa a fost să fie și să mi se șteargă ultimele imagini și privirea lui speriată, cerând ajutor. Mai am de procesat până voi accepta, într-un final că, iubitul nostru Rocky nu mai e, că pătuțul lui a rămas gol în colțul camerei, că nu o să-l mai văd dimineața urcându-se lângă mine, în pat, lipindu-și capul de pieptul meu sau întorcându-se cu lăboacele lui lungi în sus, ca o invitație deschisă de a-i mângâia burtica. Încă mintea îmi joacă feste, îl simt uneori umblând prin casă sau ne pomenim că-l strigăm la masă. Pare ireal să nu-i mai auzim glasul puternic când patrula, ca un adevărat câine de pază, pe lângă poartă. Pare ireal că nu mai e cu noi. Și asta pentru că Rocky făcea parte din „grupul favoriților”. Chiar dacă i-am iubit și îi iubim pe toți câinii care ne-au tranzitat căminul sau au fost în grija mea, chiar dacă fiecare plecare doare, unii dintre ei au lăsat o amprentă deosebit de puternică în sufletul meu. Iar ăștia au fost: Freddy  , Ochișor , Bobo și Rocky. Nu pot să explic de ce unele conexiuni sunt mai puternice decât altele, poate datorită personalității lor mai „lipicioase”, mai dependente de prezența și de afecțiunea noastră. Sunt sentimente puternice, ce nu țin de rațiune, ci strict de simțire. Iar când legăturile nevăzute, dar extrem de solide, se rup brusc, durerea ce urmează e foarte mare. Și oricât de rațional ai fi, oricâte răspunsuri plauzibile îți servești pentru auto consolare, oricât încerci să te ții tare (= să fugi de ceea ce simți), până la urmă durerea te ajunge, manifestându-se în cele mai neașteptate moduri. În cazul meu, nu de la început, pentru că încerc să mă păstrez „în priză” până rezolv toate „treburile organizatorice”. Iar amăgirea că auto-controlul durează e demontată la câteva zile, după ce organismul mi se relaxează. Au fost dăți când mi s-a declanșat o suită de atacuri de panică, episod ce a ținut 6 luni. De data asta, la vreo 2-3 zile după episod, a început să mă doară carnea pe mine și să am frisoane puternice. Părea că am luat un virus, ceva. Nu am avut poftă de mâncare, dar nici de dormit nu am reușit, pentru că mereu îmi reveneau în minte ultimele clipe ale lui Rocky și neputința mea de a-l salva. Nici măcar în activitățile mele preferate nu am mai găsit refugiu. Nu puteam sta pe picioare, doar în fotoliu sau în pat. Vârful crizei a culminat cu febră, ceea ce l-a convins pe soțul meu că eram răcită, deși intuiția mea îmi spunea că e pur și simplu reacția organismului meu la evenimentul tragic prin care tocmai trecusem. 

        Acum sunt mai bine. Dar au trebuit să treacă 7 zile ca să depășesc „căderea” psihică. Nu e prima oară când mi se întâmplă așa ceva și, norocul meu (dacă poate fi numit așa) e că întotdeauna reușesc să-mi revin singură. Doar că trebuie să am răbdare, să trec prin această perioadă extrem de grea, să las durerea să-mi parcurgă corpul și să nu tot încerc să o blochez. Eu nu sunt un om care plânge ușor, deși la unele filme dau (cu ușurință) apă la șoricei. Însă de plâns în hohote rar. Dar după ce mi s-a confirmat decesul lui Rocky, de către veterinara de la USAMV, am izbucnit. Ea a fost drăguță și s-a retras, lăsându-mă singură, să-mi revin în timpul meu. Am completat fișa pentru necropsie și incinerare printre lacrimile care șiroiau și sughițuri. Tot drumul, până la Cluj, adunasem deja o presiune psihică enormă, pe care fusesem nevoită să o controlez pentru a nu-l conturba pe soțul meu de la condus, deși simțeam că eram pe punctul de a avea un atac de panică. Era și așa suficientă presiune și pentru el, un om bolnav, mai ales nevoit fiind să conducă noaptea, cu singura lui mână viabilă, pe o vreme cețoasă. Când respirațiile adânci și controlate, cu ochii închiși, nu m-au mai ajutat să alung confirmarea morții lui Rocky, „oala sub presiune” a explodat. 

        Când vine vorba de conexiunea cu animalele, mă transpun instantaneu în fetița care eram odată. Și mă văd mică și neputincioasă, lipită de corpul Cățelului-mult-iubit. Și parcă aș vrea să nu ne despartă nimic, să fim veșnic împreună. 

Iar când El dispare, se cască un hău imens și negru, iar un vârtej puternic mă prinde și mă trage-n jos, în întuneric. De unde îmi trebuie multă putere să lupt, să mă scot pe linia de plutire și să merg mai departe pe calea mea, chiar dacă știu că alte noi rupturi și despărțiri dureroase vor urma. Un ciclu repetitiv parcă și totuși e mereu altul. Și fetița realizează dintr-o dată că nu mai e copil, ci un adult trecut în a doua jumătate a vieții și cu multe responsabilități. Că doar „Dumnezeu nu-ți dă mai mult decât poți duce”. Dar ca adult simți cum trecerea timpului te-nmoaie, îți ia din puteri, din vigoare și că efortul depus pentru a te elibera din hău devine tot mai greu, chiar dacă ești învățată cu el. Și îți vine să strigi: „până când Doamne?”.

        Ce mi se pare îngrijorător e că tocmai în această perioadă, pe plan național, se desfășoară o nouă criză a salvatorilor (adevărații ongiști) și a câinilor comunitari. Din nou se vehiculează că un om a murit atacat de maidanezi. Din nou mulțimea vrea „capul lui Moțoc”, iar administrațiile locale se grăbesc să le ofere pe tavă câini împușcați pentru a fi eutanasiați. Și Rocky a fost un maidanez. La fel și Zguby, și Buliță, și Bobo, și Piky, și Kelly, și Boț. Adică toți cățeii căminului meu. Au mai fost și alții, dar au ajuns bine-mersi, departe de scandalurile astea, în țări a căror cult pentru respectarea animalelor și a naturii se predă încă din grădinițe. Noi continuăm să ne separăm pe tabere și să prelungim un război traumatizant, de dragul intereselor meschine. Iar noi, salvatorii, nici nu avem timp să ne lingem rănile, că trebuie să pornim la o nouă luptă. Până când???