Din lumea mea

My name is Lucy. I am a medium size dachshund from Transylvania, Romania. I am 8 years old. My son, Freddy, who is a large size Dachshund, is 6. He was the biggest puppy (actually a huge one) from a group of 4. After one year of living with our mom's nephew, Freddy decided to come back at the place where he was born. It was a very hard time for me while he was a very energetic male, but now we love each other very much and our mom spoils us a lot.    Last year, in October, or mom decided to rescue 3 stray dogs and 2 of them, Zguby and Patrunjel (Parsley),  forced our mom's hand and after they enter our yard, they entered our house, too. We become very jealously and Freddy started to feel that he loose his dominant male's place in the family. In order to enforce respect, he often squabbled with Parsley, who was only 1 y.o. After our mom neutered Parsley, he started to become jealous on Freddy's masculinity and each time my son get close to him, Parsley fa...

 S-au folosit deja multe cuvinte pe tema ediţiei de anul ăsta a Turda Fest-ului. E uşor să critici şi să te dai atotştiutor când priveşti festivalul ca un simplu vizitator. Dar să te lupţi cu greutăţile, să depăşeşti provocările ce apar în construcţia unui proiect atât de amplu, să stai ore în şir, zi şi noapte muncind la fiecare detaliu, atunci vezi totul cu alţi ochi. Opiniile mele sunt ale unui om care a cunoscut festivalul de la bun început, de la masa "proiectantului", de când era doar o simplă idee şi care s-a bucurat să fie martorul unei creaţii ce a prins formă şi a crescut an de an. Am fost în echipa organizatorilor timp de 3 ediţii şi Turda Fest a rămas în sufletul meu ca un proiect drag. Sunt sigură că la fel gândesc toţi foştii mei colegi, indiferent de relaţiile care le-au avut cu fundaţia. Acum mă bucur de festival de pe poziţia unui simplu participant, fără să resimt efortul istovitor, şi mă uit cu compasiune la cei din echipa organizaţională. Le văd cearcăne...

Am auzit, din păcate, de prea multe ori poveşti de genul: "am dat căţelul/pisica pentru că avem un bebeluş şi nu e igienic să ţi copilul alături de un animal". Chiar şi mie unii prieteni îmi spuneau "sper că dai căţeii (teckelii) dacă vei face un copil". E inuman să consideri că un câine e în plus când apare o nouă viaţă în familie şi că nu mai are ce căuta în casă, alături de un copil. Eu îmi doresc nespus un copilaş, dar îl văd crescând alături de căţei. Singurul lucru ce m-ar îngrijora ar fi siguranţa animalelor în momentul în care copilul ar creşte şi ar începe "torturarea". Când aud însă astfel de "sfaturi" îmi vine să urlu. Pentru cei care cred că animalul de companie e o jucărie ce poate fi uşor aruncată, postez mai jos o povestire de pe site-ul asociaţiei "A doua şansă": Cum ai putut? Autor: Jim Willis, 2001 "Cind am fost un catelus, te-am binedispus cu impleticelile mele, si te-am făcut sa rizi. Zic...

Oricât mă străduiesc să le ofer un cămin câinilor stânşi de pe străzi, ei preferă aventura şi pericolul necunoscutului. După 3 zile în care m-am tot întrebat dacă îi voi mai revedea oare pe Murdărici şi gaşca ei, azi pe la amiază mă pomenesc "strigată" de la poartă. Era dânsa, în toată splendoarea ei şi cu "accesoriile" de rigoare, strânse din preumblările sale. Cu chiu cu vai mi-am făcut curaj să mă expun trecătorilor, tinând cont că de câteva zile mă confrunt cu o sinuzită pe care o credeam de mult apusă şi îmi pansez fruntea cu tot felul de cataplasme băbeşti. Dar ei ce ştiu, ce le pasă că mă deranjează într-un moment atât de nepotrivit şi de intim. Au făcut ciorchină la portiţă şi, oricât am încercat să mă fac nevăzută în faţa trecătorilor, un domn s-a oprit, s-a uitat la câini şi m-a întrebat dacă sunt ai mei. Bună întrebare. Nici eu nu ştiu cum să răspund la această întrebare când e vorba de Murdărici. E un câine independent şi nu prea cred că se simte acasă l...

Când eram mică şi apoi chiar şi adolescentă, nu îmi plăcea viaţa la ţară. Vedeam doar sărăcie, mizerie, miros specific de bălegar şi alte din astea. Vedeam totul cu ochi de copil care era prins în mreaja oraşului, a modernizării şi a evoluţiei tehnice care nu ajungea la ţară. Eram tare mâandră că eram fată de la oraş şi că aveam tot ce îmi trebuia. Pe parcurs însă, mai ales când auzeam vorbe gen "mă duc la ţară, la bunici", simţeam un fel de complex, de goliciune, dar nu înţelegeam ce poate fi. Oricum bunica mea, unica rămasă în viaţă (dintre cei 4 bunici ) până ce am împlinit 19 ani, avea o casă într-o locaţie ce ieşea din tiparul oraşului, iar curtea, grădina cu pomi fructiferi, animalele din jur, plus libertatea care ne-o lăsa, mă făceau să mă simt ca într-o vacanţă la ţară. Bunica, deşi se născuse la ţară, când devenise învăţătoare a rămas o perioadă scurtă la şcoala din comuna Tureni, apoi s-a mutat împreună de soţul ei notar, la Turda. Ţin minte că uneori ne mai ducea ...

Vă mai amintiţi de celebrul film de desene animate "Doamna şi Vagabondul"? Era vorba despre o căţelusă de casă, o adevărată Lady, care s-a îndrăgostit de un vagabond şi alături de el trăieşte cele mai extraordinare aventuri. Ei bine, la un moment dat, ei mănâncă împreună dintr-un bol cu spaghete şi coincidenţa face ca amândoi să prindă de aceeaşi spaghetti (să ştiţi că aşa sună singularul pt spaghete) şi boticurile lor să se întâlnească într-un sărut. Ei bine, cunoscând afecţiunea deosebită a căţeluşei noastre Lucy pentru soţul meu, acesta a încercat să reproducă scena mai sus amintită. Dacă a reuşit, rămâne să hotărâţi voi: Da, da, a fost şi un pupic acolo. Iar răsfăţata familiei a fost super încântată. Oricum adoră pastele.