Din lumea mea

Motto: "Prietenii ţi-i alegi tu, rudele ţi le dă Dumnezeu". Doamne ce greu găsesc timp să scriu. Aş vrea să pot scrie mai des, dar nu reuşesc. Oricum la mine toate s-au făcut cu paşi mici aşa că nu disper. De mică am fost crescută în spiritul familiei. Cu trecerea anilor însă, rudele s-au împrăştiat în toate colţurile lumii, noroc că s-a inventat internetul. Cu toate astea, imaginea de pe webcam nu poate suplinii căldura îmbrăţişărilor. Poate de aceea, vara asta a fost unică. Parcă toate rudele s-au înţeles să vină acasă, în vizită, aşa că mi-a fost dat să trăiesc frumoase revederi şi readuceri aminte. Iar bucuria revederii merită să fie menţionată aici. Prima dată verişoara din Canada, cu copiii ei: ... am doi nepoţei superbi, Julia & Alex, vorbitori de limbă engleză. Apoi sora mea din Dubai... si nepoţele de la altă verişoară, din Italia... Francesca Federica Alături de cei de acasă... Îmi pare rău că nu am apucat să-i întâlnesc şi pe cei din Stat

Azi a sosit un mesaj pe care mulţi l-am aşteptat cu sufletul la gură. Îl redau mai jos: " Cine credeti ca s-a intors ??????? Catelul aruncat de pe dig ! In dimineata asta, chiar inainte de a porni spre Bucuresti, a sunat telefonul. Nu ne venea sa credem, desi am sperat tot timpul. Cu chiu cu vai am reusit sa punem mana pe el si sa-l ducem in curtea noastra, plina cu alti amarati ... Acum ..., la noroc. Va pun si cateva poze, sa-l vedeti ce plin de cicatrice este, semn ca viata lui nu a fost tocmai roz ... Si ce casuta ad-hoc i-am improvizat!" Ş i o scurta prezentare a salvatorilor : "...suntem 2 oameni care am avut norocul de a ne nimeri impreuna avand aceeasi pasiune : dragostea pentru animale, ca voi toti. Suntem din Bucuresti (dar de vreo 2 ani am luat si-o casuta intr-un sat de pe langa Campina, tocmai pentru a avea unde ne duce "copiii" cand om iesi la pensie !). In apartamentul de la Bucuresti avem acum 11 pisici si 2 caini, la curte inca 8 caini (cu ulti

Trăim într-o societate de consum, impusă de ani, cu reguli, obiceiuri şi trepte. Ca să trecem prin viaţă trebuie să urcăm diverse scări: scări în societate, scări la locul de muncă, scări în evoluţia personală. Cine stă la capătul acestor scări? Ne aşteaptă cineva? Ne mai aruncă cineva vreo frânghie când suntem gata-gata să cădem de pe vreo treaptă? Cine a construit societatea în care am păşit, o societate în care ne zbatem atât de mult să ne recunoaştem şi să fim recunoscuţi? Ştim de la început pe ce treaptă vrem să ajungem? Sau pe ce scară ar trebui să o pornim? Înainte să ajungem în lumea asta, am ştiut exact ce avem de făcut, ne-am asumat tot destinul. Sub influenţa factorilor din jur însă şi al liberului arbitru, suntem dezorientaţi şi ne pierdem deseori de la esenţial. Cine ne readuce pe calea cea bună? Indiferent în ce familie ne naştem, toţi tindem spre aceleaşi lucruri în viaţă. Indiferent de educaţia primită, toţi visăm să ajungem undeva. Diferă doar calea, paşii făcu

Pe unul din grupul de discuţii ale iubitorilor de animale, am citit următorul mail, pe care îl redau mai jos cu consimţământul autorilor: "Parca pentru a nu uita ca traim in Romania, astazi am avut o alta experienta trista : Iesisem cu Adrian sa ma plimb si sa-i arat "noutatile" aparute in zona - 2 pui de ciobanesc german, intr-o curte din apropiere. In drum, oameni la coasa. Normal ca ne stiu ca pe niste cai breji, deci ... cui sa spuna, daca nu noua ??? Cu o ora in urma, pe sosea, oprise o masina cu un numar de Prahova (vorbim de satul Provita de Sus, Prahova; nu au retinut din numar decat PH 10 ...), cu doua persoane. La volan o tipa blonda, tanara. Coboara, ia un sac de rafie din masina si se duce pe digul ce reprezinta intarirea in caz de inundatii, aproape de marginea soselei si-l arunca de la inaltime (aproape 3 m) ; cu zgomot cumplit, pachetul se izbeste de bolovani si ... nu se mai misca. Dupa vreo ora, ametit, din sac, iese cu greu un caine. Cu zgardita ro

Nu pot să nu dedic o postare separată celui care mi-a cucerit inima de ceva vreme încoace. A apărut timid pe strada mea, ca prieten al găştii lui Murdărici. S-a furişat uşor pe lângă mine, speriat dar şi atent la reacţiile mele, în timp ce eu hrăneam gaşca. Surprinsă de nouă figură, l-am întrebat: "da tu de unde ai mai apărut?". A început să dea din coadă, apoi s-a aşezat la picioarele mele şi a cerut să fie mângâiat. Recunosc că prima reacţie a mea, când mi-am dat seama că e un metis de pittbull, a fost de reţinere. Nu ştii cum reacţionează aceşti câini. Apoi, zi după zi, legătura noastră a devenit tot mai strânsă. Atât de stânsă încât Buliţă nu a mai plecat de aici şi nici măcar nu se îndepărtează de acest loc. Mi-e clar că mă crede mămica lui şi cum îmi aude vocea, cum îşi şi face apariţia la poartă. E un iubăreţ şi un lipicios. Dar nu cu restul lumii. Soţul meu încearcă să se împrietenească cu el, îl mângâie, îi vorbeşte, dar Buliţă este destul de rezervat. Nu ştiu d

În loc de Intro Zilele următoare am să mai revin pe tema vecinilor mei, pentru că, se pare, că au făcut deja o pasiune din a scrie reclamaţii peste reclamaţii la adresa mea. Vecina de sub mine, pensionară în vârstă de 60 de ani şi ceva, a scris aproape un roman în reclamaţia ei, pe care a adresat-o primariei şi nu numai. Dar am să revin asupra acesteia mai încolo. Azi vreau să mă opresc doar asupra unui pasaj în care îi mulţumea din inimă conducătorului iubit (n.r. primarului urbei) pentru că "a curăţat zona, în care locuim, de ţigani". Dar, a continuat ea, "am scăpat de ţigani şi de mizeria făcută de ei, ca acum vecina noastră (n.r. adică eu) să ne umple de câini". Am întâlnit ţigani mai oameni decât "oamenii mari" Pornind de la afirmaţia vecinei, am să extrapolez cele scrise de ea la situaţia unei familii de ţigani la care eu ţin în mod special. În urmă cu câţiva ani, plimbându-mă cu teckelii mei prin faţa fabricii Electroceramica şi mergând spre parc,

În urmă cu câteva luni am văzut la emisunea Britain's Got Talent o tânără de 16 ani care prezentase un program de dans alături de prietenul ei cel mai bun, un căţel. M-a impresionat foarte mult, la fel ca pe toţi spectatorii din sala imensă, dar pe lângă emoţiile simţite am fost de-a dreptul invidoasă pe ceea ce a reuşit să scoată această fetiţă din căţelul ei. Asta, în opinia mea, este cel mai bun exemplu de comuniune perfectă între om şi animal. Sunt sigură că dresorii profesionişti au fost uimiţi de ceea ce a reuşit fetiţa sa facă, în doar câteva zile.

Am găsit azi un articol foarte interesant şi m-am gândit să-l copiez pe blog pentru cei care nu ajung să-l citească pe City news. Redau mai jos articolul semnat de Alexandra Petrusca: "Cainii vagabonzi circula cu metroul Cercetatorii din Moscova au urmarit un fenomen care ia amploare printre... patrupede. Tot mai multi caini fara stapan au invatat sa circule cu metroul pentru a se deplasa prin oras, in cautarea hranei. Profesorul Andrew Poyarkov a inceput studiul dupa ce a vazut in mai multe randuri caini neinsotiti plimbandu-se cu metroul. Cainii au invatat programul metrourilor si dimineata merg in centru, cauta toata ziua mancare prin tomberoanele localurilor si ale blocurilor, iar seara se intorc la periferie, utilizand acelasi mijloc de transport. "Cainii nu merg doar in statiile de metrou, circula cu acestea. Au invatat cate statii trebuie sa mearga si parasesc trenul la statia care trebuie, in fiecare dimineata", a declarat biologul, dupa ce a urmarit

Îmi pare rău că, după atâta tăcere, revin cu o veste prostă. Ieri tocmai am îngropat una din cele două femele din gaşca lui Murdărici. E vorba despre cea căreia îi spuneam Schipăţica, după un mic accident care l-a avut şi în urma căruia a schiopătat o vreme. Era o căţelusă frumoasă, mâncăcioasă, dar cam sperioasă. Nu mă lăsa să pun mâna pe ea, motiv pentru care nu am putut-o ajuta în seara în care am descoperit că ceva nu e în regulă cu ea. Cu o zi în urmă nu se atinsese de mâncare, iar a doua zi, stătea doar jos, avea pungi umflate sub ochi şi respira greu. Se uita la mine cu ochi rugători. Am sunat-o pe doctoriţă, mi-a spus că poate fi orice, de la otrăvire la bolile câinilor, cum ar fi o pneumonie. Dar nu am avut ce să-i dau, era seara doctoriţa era în Cluj. A doua zi am găsit-o moartă. Prima dată credeam că doarme, şedea aşa frumos pe iarbă şi am strigat-o, dar nici o mişcare. Când m-am apropiat de ea am văzut că deja roiau muştele deasupra ei. Cu ajutorul a doi oameni de suflet,

Am observat că multe persoane care deţin animale de companie, nu cunosc toate aspectele legate de comportamentul acestora sau nu ştiu ce anume le-ar putea dăuna. De aceea m-am decis să alcătuiesc un material cu câteva sfaturi privitoare la cele mai dese "scăpări" ale posesorilor de patrupede. Atenţie la soare Animalele sunt, la fel ca şi oamenii, sensibile la radiaţiile ultraviolete. Unora dintre câini, în special femelelor, le place să uite de ei la soare. Aşa face şi teckeliţa mea, Lucy. Dacă nu o chem în casă, e în stare să stea nemişcată pe iarbă sau pe betonul încins şi să se coacă. În fiecare vară are burtica bronzată pe burtică şi cu pistrui de la soare. Dar expunerea prelugită la soare sau plimbarea, ore în şir, sub soare poate fi foarte periculos pentru prietenii noştri patrupezi. În primul rând şi ei pot face insolaţie. Acest lucru se manifestă printr-o respiraţie foarte agitată, febră, leşin şi în cel mai rău caz - deces. Am citit materiale cu sfaturi în caz de ins